Mult mai liberă, mai suplă în mişcări, de bună seamă, decât iconografia, literatura nu vede Calvarul şi Învierea de două ori la fel.

Explicaţia cred că ţine mai curând de citit decât de scris, de actualizarea unor teme fixe prin experienţe umane variabile. E, într-o poezie a lui Goga, scrisă, pesemne, după ce va fi admirat, la Prado, Răstiggnirea lui El Greco, o mărturisire deschisă a devierii în concret: „O văd şi simt în suflet patimi/ Din traiul nostru măsurat,/ Toţi răstigniţii mici ai sorţii/ Pe rând, în minte mi se-abat." Această deviere, supusă umorilor, nu mai puţin decât vremurilor, face să avem şi Paştele pastelate, din Alecsandri, Coşbuc, Topârceanu, Crainic, cel de dinainte de Aiud, şi pe-acelea sumbre, suferitoare, înecate de vină greu ispăşită, din Voiculescu, de pildă. Între „râde atâta sărbătoare/ din chipul lor cel ars de soare", înfăţişarea unui miracol naiv şi impersonal, şi „tot cerul Palestinii/ Părea că varsă lavă", imaginea urgiei neputincioase, târzii, e o reaşezare a perspectivei. Paştelui oamenilor, duminică de ţară, cu bucurii copilăreşti, îi ia locul Paştele omului, al aceluia care îndură singurătatea şi supliciul. E nişa pe care o ocupă Arghezi şi Voiculescu, preferându-i chinul patimilor celui, mult mai greu, al seninătăţii mărinimoase. Abia un sonet al lui Voiculescu va întrezări, ambiguu, printre rânduri, finalitatea chinului dintâi: „Frumoasă, tăinuită în straie de solie/ Durerea mea aleargă să-ţi ducă bucurie."

La această experienţă completă, a tristeţii fulgerată de fericirea pe care-o promite şi-o răscumpără, poezia noastră pascală, despărţită în idilă şi coşmar, prima neştiutoare, parcă, de suferinţa căreia-i urmează, al doilea oprit, neîncrezător, la pragul minunii, nu mai revine. Cu o excepţie puţin cunoscută, pe care revista Memoria o publică în primul ei număr, din 1990 (şi o reia, în 2002, în