In locul părintescului "Să fii cuminte!", tata mi-a pus mâna pe cap, iar apoi, in buzunarul cămăşii cu mânecă scurtă, mi-a strecurat ceva foşnitor şi mi-a şoptit: "Să ai pentru cât stai aici". Mi-a trecut un şuvoi fierbinte prin trup şi ideea a probabil ceva tainic, interzis, ştiut numai de noi doi m-a făcut să rămân inţepenit.
Târziu, foarte târziu in acea zi, mi-am aflat un loc dosnic, cât mai ferit de privirile iscoditoare ale celorlalţi, şi, după ce mi-am pipăit buzunarul pe dinafară de câteva ori, am avut curajul să-l explorez. Tata imi pusese o hârtie nou-nouţă de trei lei şi două, mult uzate, de un leu. Eram bogat! Eram cel mai bogat copil de şase-şapte ani dintre toţi copiii - verişori, verişoare, vecini - pe care ii cunoşteam şi pe care aveam să-i cunosc in vara aceea, prima pe care mi-o petrceam undeva la ţară, departe de ai mei, departe de străzile, maidanul, pădurea şi lacurile mele din Andronache.
De la aceşti bani a inceput să se ţeasă un tărâm misterios, un loc al făgăduinţei şi ideea călătoriei ca iniţiere. Visam la acel drum in nopţile de vară când nu mă prindea somnul - iar nopţile erau momentele cele mai grele, mai torturante, mai incărcate de tristeţe, pentru că mi-era dor de ai mei şi pentru că mă simţeam singur şi părăsit, pentru că bolta cerească era atât de departe şi pentru că nu puteam dormi. Visam fiindcă deocamdată nu aveam curaj să spun ce vreau. Asta ar fi insemnat să imi deconspir bogăţia, iar presimţirea, mai intâi, iar mai apoi certitudinea coagulată din ceea ce vedeam şi trăiam zilnic imi spuseseră că lumea de aici e altfel decât cea de la oraş, că nici verii, nici ceilalţi copii nu mă priveau decât ca pe-o ciudăţenie de care fără indoială nu era cazul să ai milă. Era simplu - nu eram de-al lor cu săndăluţele pe care nu voiam să le scot de teama ciulinilor şi a colţilor de paie din mirişti, cu pantalonii scurţi la care
