Nu mai ştiu cine a scris pentru prima dată despre o generaţie sau promoţie '70. Poate Ion Pop, redactorul-şef al revistei „Echinox", înfiinţate la finele lui '68, an de relativ dezgheţ ideologic, autorul pregătind câteva generoase prefeţe, care să anticipeze debuturile lui Ion Mircea, al lui Dinu Flămând, al subsemnatului, care se vor produce peste un an.

Sau poate Nicolae Manolescu, în România literară, scriind despre o „generaţia '47", după anul când se născuseră majoritatea membrilor publicaţiei şi grupării clujene. Sau, poate, ingeniosul, exactul Laurenţiu Ulici, cu pasiunea matematică a sistematizărilor, găsind în cadrul „generaţiei postbelice, a reflexului condiţionat", trei promoţii, '60, '70, '80... Dacă e să-i dăm crezare, „şaptezeciştii" au o natură „echinocţială", echilibrată adică, dar criticul afirma şi că „între 1968 şi 1973", revista clujenilor era „în prima linie a presei literare româneşti", mai mult, „Echioxul" „impune un climat intelectual şi moral pe care întreaga promoţie şi l-a asumat"(Literatura română contemporană, promoţia 70, Eminescu, 1995, p. 37). Sau poate o fi fost Marin Mincu, văzând în „şaptezecişti"nişte textualişti veritabili, sau manierişti, după model italian, unii. Ori Ilie Constantin în simpateticele sale portretele din revista „Luceafărul", prin 1973. Nu ştiu cine are prioritate... „Şaptezeciştii" nu sunt doar „echinoxiştii", desigur, ar fi restrictiv şi nedrept. Norocul lor e că au prins un culoar favorabil, social-politic, mai destins. Au putut astfel lucra în redacţii literare prestigioase, la revista „Steaua", Aurel Rău angajează, prin 1970-'71, patru echinoxişti, D.R. Popescu, la „Tribuna", de asemenea, e deschis tinerilor, primindu-i în redacţie.

După intensa, meritata, de altminteri, promovare a promoţiei „şaizeciste", autorii din anii '70 au parte de o primire doar binevoitoare, cu unele