Mihnea, baiatul meu cel mare, mi-a pus odata o intrebare naucitoare. Auzind despre cimitirele de masini, a vrut sa stie daca nu exista si cimitire de orase!
N-ar fi oare utile? N-ar fi oare justificate? O masina te tine cât te tine, tragi de ea cu dintii ca n-ai bani de una noua, inlocuiesti piesa dupa piesa, legi cu sârma, improvizezi, lasi tone de bani prin atelierele auto, mai lipesti ici, mai dai cu bidineaua colo, ascunzi petele de rugina sub abtibilduri colorate - in fine, sunt sigur ca stiti despre ce vorbesc, nu mai insist, ca e dureros - dar pâna la urma n-ai ce face, renunti la ea. Daca nu gasesti unul si mai amarât decât tine sa ti-o cumpere pe mai nimic, o târâi la casare. Oricum, si dac-o vinzi, tot acolo ajunge curând.
Trecând zilnic prin Bucuresti, nu-i greu sa ajungi la concluzia ca ar trebui si el sa urmeze o soarta similara (de luat sigur nu-l ia nimeni, nici pe gratis). Petele de rugina, busiturile, zgârieturile sunt la fel de dese precum cele de pe o masina care a sarit de opt-noua ani. De mers, merge, dar mai degraba târâs. Iar buildingurile sclipitoare, din sticla, plastic, aluminiu si otel - ca si peticele din carosabil si de pe trotuare - sunt exact precum abtibildurile colorate de pe o caroserie reintrata de mult in circuitul materiei in natura.
La fel ca si in cazul unei masini hartanite, exista un moment critic in care suma reparatiilor ajunge sa fie mai costisitoare decât o eventuala achizitie. Dar, respectând paralela, ceea ce face decizia dificil de luat este ca - oricât de scumpe in total - improvizatiile repetate sunt suportabile, in vreme ce achizitia presupune un masiv efort financiar punctual. Si totusi, nu e evident oare ca tot ceea ce s-a facut, de doua decenii incoace, cu acest oras parca blestemat, a fost sa se arunce banii pe geam? Arata azi Bucurestiul cât de cât mai bine decât acum 5, 10, 15 ani? Nu, arata
