Interlopul nu e doar gorila care-i bumbăceşte pe uitucii care n-au plătit taxa de protecţie. Lucrurile au evoluat.
Viaţa nu bate filmul, îl snopeşte. Crizele de isterie ale lui Pacino din „Carlito's Way", dialogurile siciliene ale lui De Niro din „Naşul" şi chipul încruntat al lui Chazz Palminteri din „Poveste din Bronx" sunt mofturi duioase pe lângă isprăvile Mafiei carpatine. Pentru un romancier în căutare de subiecte, România a devenit una dintre cele mai atrăgătoare menajerii interlope ale planetei. Nu lipseşte nimic din recuzita de profil. Reţelele funcţionează uns, chiar dacă din când în când televiziunile prezintă reportaje de-un minut despre arestarea unui naş de două decenii. Numele jocului? Crima organizată. Răspândire? Naţională. Centre principale? Bucureşti, Craiova, Constanţa, Bacău şi altele. Lângă trunchiurile înalte şi groase ale căpeteniilor de care ascultă şi pasărea în zbor se întinde un subarbore penal, o pegră imună la vaccinul justiţiei. Numele, dar mai ales poreclele şefilor stau la jumătatea distanţei dintre Teatrul Tănase şi Circul de Stat: Titel Crăcănatul, Cap de Porc, Pian, Răgălie, Caiac, Spoitoru, Ştoacă, Gigioc, Udilă şi, pour la bonne bouche, Genică Boierică. Nu e uitat nici Hollywoodul, în cinstea căruia unul dintre capii mafioţi din România a fost rebotezat Cimino. Un şlagăr din vremea comunismului revine la viaţă prin titlu: „În lume nu-s mai multe Românii". Asta mai lipsea.
Aburul literar al acestor personaje nu le estompează nocivitatea. „Interlop" e cu totul altceva decât anagrama lui „Interpol": biletul de acces în zonele unde omul cu frica lui Dumnezeu nu pătrunde, legitimaţia de complice, garanţia operării nestingherite. Interlopul nu e doar gorila care-i bumbăceşte pe uitucii care n-au plătit taxa de protecţie. Lucrurile au evoluat. Unii meşteri interlopi întreţin raporturi tandre cu poliţia şi serviciile secrete,
