Regele-Furnică nu avea altceva de făcut decît să huzurească în iatacul său princiar, să fie servit de nişte graţioase furnicuţe cu cele mai gustoase firimituri de pîine şi să dea ordine şi indicaţii. Adevărul este că se plictisea cumplit şi visa în sinea lui la un scop măreţ. “Mi-aş dori să las ceva în urma mea care să dăinuie şi să uimească generaţii întregi de furnici! O minune a civilizaţiei furniceşti!”. Însă n-a ştiut prea bine ce, pînă în ziua în care la curtea sa a poposit o furnică călătoare care i-a arătat regelui nişte fotografii cu fantasticele muşuroaie ale unor furnici ce trăiau în Africa şi se numeau termite.
A doua zi, Regele-Furnică i-a chemat pe cei mai pricepuţi arhitecţi şi ingineri constructori din împărăţie.
-Vreau să-mi construiţi un muşuroi cum nu s-a mai văzut pe lume! le-a poruncit el. Să aibă cel puţin douăzeci de etaje şi patru sute de săli de conferinţă. Iar la ultimul etaj să fie un observator astronomic de unde să pot observa cerul, căci îmi închipui că voi fi foarte aproape de el.
Nici un arhitect nu a îndrăznit să-i spună regelui că un astfel de muşuroi era imposibil de construit. Cu toţii au plecat bombănind: “A luat-o razna! Ne crede termite, iar noi nu sîntem decît nişte furnicuţe obişnuite de grădină!”.
Curînd au început lucările la noul muşuroi. Regele-Furnică avea de acum o nouă preocupare şi inspecta zilnic şantierul. Două mii de furnici munceau aici zi şi noapte, în patru schimburi, însă după o lună abia reuşiseră să sape nişte şanţuri pentru fundaţie. Regele era nemulţumit.
-De ce durează atît de mult? îl tot întreba el pe arhitectul-şef, o respectabilă furnică cu mustaţă.
-Mărite rege, pămîntul de aici din grădină e sfărîmicios! se plîngea acesta. Nu putem ridica muşuroiul fără un material de construcţie de calitate. Tot ce construim, se năruie peste noapte.
-Nu mă interesează! ţipa reg
