Se tot vorbeşte la noi despre necesitatea unei antologii din poezia ultimei generaţii. Proiectul, datând deja de ani buni, ameninţă periodic cu derularea, pentru ca apoi să se prăbuşească surd din te miri ce pricini conjuncturale.

Mi-au trecut pe la urechi până acum numele câtorva critici de încredere care ar fi gata să-şi asume selecţia. Toţi branşaţi la fenomenul poetic actual, dar (poate tocmai de aceea) nu atât de ambiţioşi, încât să-l sistematizeze. Pe undeva, îi şi înţeleg. Mă-ntreb ce nevoie ar avea nişte tineri autori, oricum instalaţi pe poziţii cheie în orizontul de aşteptare, de un certificat de calitate în plus. Publică la edituri importante şi vizibile, sunt comentaţi asiduu în revistele literare, organizează întâlniri cu publicul, obţin cu uşurinţă burse. Şi-atunci? La ce bună o antologie?

Vă spun eu: la stima de sine, la iluzia concurenţei. Poeţii de azi vor să afle cu tot dinadinsul decât cine sunt mai buni şi, de asemenea, cine şi prin ce inginerii s-a strecurat în ierarhie deasupra lor. (Cam pueril orgoliu. Să le permitem însă măcar lor să se copilărească!)

Totuşi, nimic din scenariul de mai sus nu-i de găsit în Noua poezie basarabeană. Realizată şi prefaţată de Dumitru Crudu, a cărui mână de dramaturg se simte, antologia aceasta e şi utilă, şi plăcută. În primul rând, deoarece Crudu nu se fereşte să pună stilul în context politic. Şi mai ales s-o facă altfel decât s-a făcut la noi în ultimele două decenii. Subtitlul introducerii e edificator („între dezamăgire socială şi optimism individual"), fără ca prima să alunece spre pamflet, iar cel de-al doilea spre reverie. Schimbarea de paradigmă însă e certă, iar dintre ingredientele ei nu lipseşte politicul. Mai precis, suma de duşuri scoţiene la care politicul a supus, după 1990, lumea basarabeană. Cartea e de altfel dedicată lui Valeriu Boboc, tânărul ucis a