Vorbim mult despre el. Îl înjurăm, încercăm să-l fentăm, l-am părăsi degrabă pentru un altul mai bogat. De cealaltă parte, el ne tratează ca pe nişte rulmenţi asamblaţi pe bandă rulantă. Suntem pentru el doar nişte numere, nişte rubrici de tabel. Dar cine e sau ce e acest stat român cu care avem relaţia clasică de dragoste şi ură?

Am participat vara trecută la o cununie civilă în Germania. Totul se petrecea în clădirea cu cea mai mare încărcătură simbolică din oraş: oaspeţii acelei case fuseseră Charles de Gaulle sau Lady Diana. Fiecare cuplu avea rezervate 45 de minute pentru întreaga ceremonie. Totul se desfăşura fără grabă: mai întâi, uşile impunătoare erau descise în faţa mirilor de către portarul îmbrăcat cu fireturi, culoarul flancat cu ghirlande de flori se umplea de sunetele unui vals şi reprezentantul landului îşi întâmpina musafirii în pragul salonului de ceremonii. Fotolii confortabile erau destule pentru bătrânele doamne din familie, ţopăielile plozilor erau absorbite de covorul moale şi explicaţiile funcţionarului veneau calme şi zâmbitoare. Era limpede că această ceremonie reproducea un tipar prestabilit, dar totuşi funcţionarul făcea glume şi lăsa pauza necesară pentru ca toţi musafirii să se amuze înainte de a continua procedura. Căci, până la urmă, totul nu era altceva decât o procedură a statului, dar una în care cetăţenii erau onoraţi şi respectaţi. Cum stau lucrurile cu statul român? Atât de „bine“ încât pe internet a fost iniţiată o petiţie care se numeşte: „Vrem zâmbete la Starea Civilă!“.

Interacţiunea cu statul este indispensabilă şi în momentul în care un nou contribuabil apare pe lume. Degeaba îl credem noi bebeluş. Din momentul înregistrării, el este un contribuabil. La fel ca şi maică-sa, care a venit gravidă la spitalul-instituţie de stat şi a primit aprobare să nască prin cezariană abia după 20 de ore de chin. Aprobare nu de l