Presa noastră, amatoare în ultimii ani mai degrabă de scandaluri si şocuri în stare să-i sporească audienţa, a avut grijă să pregătească o intrare în scenă zgomotoasă a memoriilor lui Adrian Marino, publicate la Editura Polirom sub titlul Viaţa unui om singur.

A fost o lovitură mediatică într-adevăr de efect într-o lume ca a noastră, profund alterată etic, în care şi sub regim comunist chiar infamiile dintr-o publicaţie securistă precum Săptămâna lui E. Barbu şi Vadim Tudor se citeau de prea mulţi cu delicii, cu o satisfacţie a maculării şi compromiterii celuilalt, care are la noi o tristă tradiţie. S-au selectat, ca atare, în presă, mai ales acele pasaje excesive în necruţarea lor faţă de persoane şi nu de idei, în care cunoscutul critic şi teoretician literar, omul cu angajări politice dificile, izolat şi cultivându-şi mizantropic izolarea, ţintea în toate direcţiile, cu destulă cruzime şi lipsă de nuanţe. Iar reacţiile scontate au fost, cu puţine excepţii, de o violenţă şi, uneori, trivialitate ce va fi fost gustată de amatorii de pitoresc insalubru gata oricând să jubileze în faţa scenelor de bâlci şi comedie de mahala naţională.

Autorul acestei Vieţinu face economie, nu-i vorbă, de invective, mai ales la adresa „junglei" care i se pare a fi viaţa literară românească (dar şi cea politică), rosteşte sentinţe grele despre mulţi oameni pe care o privire mai calmă i-ar aşeza, firesc, pe o cu totul altă altă scară de valori, comite multe nedreptăţi flagrante în graba etichetării, sub impulsuri adesea conjuncturale, strict personale, colorate de umori negre distribuite capilar în mai toată cartea.

Viaţa unui om singur este, fără îndoială, opera unui mizantrop. Un psihanalist ar putea căuta în ea motivaţii devenite aproape transparente în înseşi confesiunile sale, atunci când evocă, nu fără să şocheze, frustrarea originară de