Vă spune ceva sintagma dicţionar-eseu? Dacă da, puteţi trece fără remuscări peste cele ce urmează. N-aveţi nimic de pierdut. Dacă nu, nu". Cu aceste insolite cuvinte se deschide Dicţionarul subiectiv pe care Gelu Negrea îl închină personajelor lui Caragiale.

Provocînd pattern-ul uzual al dicţionarului, dar, în egală măsură, neacceptînd cu una - cu două conceptul de eseu ce i se pare obstaculat de abundenţa derutantă a materialului etichetat astfel, pînă la o inflaţie care face ca „banalele compuneri şcolare avînd ca subiect probleme fundamentale de genul «cum v-aţi petrecut vacanţa»" să capete, în nomenclatorul didactic postdecembrist, drept de intrare în sfera eseului. Natură inconformistă, plină de neastîmpăr intelectual, d-sa ni-l reaminteşte pe acel ultravivace răscolitor de documente care e Niculae Gheran. Dacă dicţionarul i se înfăţişează ca un veşmînt prea strîmt, eseul îl atrage în chipul în care „se singularizează (...) prin oroarea programatică de definitiv şi prin absenţa pretenţiei de exhaustivitate", prin capacitatea sa „de a problematiza realitatea ori de a-i revela faţetele misterioase". E o opţiune temperamentală.Garant al libertăţii spiritului, speţa ar fi similară unei călătorii a unui „aventurier solitar", cu atenţia absorbită de frumuseţile traseului, aproape nepăsător la atingerea unei ţinte:

„Substanţa revelaţiilor sale o vor constitui, implicit, nu concluziile obiective, detaşate, austere, ci meditaţiile subiective, trăirile personalizate provocate de peripeţiile călătoriei". Corect. N-avem nimic de obiectat la „altoiul" preconizat de Gelu Negrea, cel al modalităţii eseistice, pe paradigma consacrată a dicţionarului, şi nici la tatonările la care supune condiţia eseului, pînă la momentul în care declară peremptoriu următoarele: „Cred că, în forma ei clasică (?), critica literară şi-a cam trăit traiul şi şi-a mînca