Volumul de debut al lui Sorin Catarig (Unele consideraţii asupra tehnicii salvării aparenţelor, Ed. Versus, Iaşi, 2003) lăsa impresia epuizării experienţelor fundamentale, prinse in acordurile de impecabilă ţinută ale unei scriituri rafinate, modelată caligrafic de obsesia captării celor mai fine şi evazive nuanţe sufleteşti.
Dar, conştient că a vorbi despre suflet e la indemâna oricui, prozatorul se delimita de o asemenea futilă indeletnicire şi, in loc să se dedice atractivei ştiinţe de a detalia la nesfârşit ceea ce nu există, sacrifica fără milă accidentalul, incercând să traseze reguli imponderabilului şi să alcătuiască din numai câteva linii un fel de hartă a sensibilităţii, din care să nu lipsească momentele cu adevărat semnificative ale vieţii interioare. Refuzul confesiunii indica despărţirea totdeauna niţel dureroasă de confortul narcisist, al iubirii de sine, după cum puţina preţuire arătată evenimentului se datora unei raportări in cheie mai gravă faţă de realitate, o realitate decantată prin susţinută reflecţie, percepută subiectiv şi nu privită din exterior, fotografic. Fără a alerga după fapte senzaţionale şi amănuntele pitoreşti atât de căutate intr-o lume care face atâta tam-tam pe chestia "diferenţierii" şi a multiculturalismului, Catarig işi marca intrarea in literatură ca un aristocrat, cu o apăsată conştiinţă a singularităţii sale. Prima carte putea fi şi ultima, aşa cum lăsa de altfel să se inţeleagă fără echivoc epilogul menit să regizeze o discret asumată retragere din scenă: "mi-e mâna indeajuns de grea/ să-mi sape epitaful".
Dar iată că n-a fost aşa. Noul său volum, Moarte printre stabilopozi, mărturiseşte o perseverenţă care ar putea părea cu totul nepotrivită dacă nu ar trimite spre noi ecoul purificat al cuvintelor folosite cândva pentru "salvarea aparenţelor" şi regăsirea in spaţiul privilegiat al copilăriei. Autorul
