Noi, cei mai noi oameni, întreţinem cu Dumnezeu o relaţie confuză şi, în definitiv, catastrofală.

Unii, printre care şi pastorul ateu Klaas Hendrikse, care predică în Middelbourg, Olanda, au mereu biserica plină. Klaas Hendrikse crede „într-un Dumnezeu care nu există" şi despre asta predică. Alţii, destul de mulţi şi de artişti, spun că Dumnezeu e doar o metaforă. Nu-i cred, aşa cum nu cred în credinţa celor care se calcă în picioare pentru un strop de apă, fie ea şi sfinţită.

N-au trecut decât câteva săptămâni de când pe un drum din Whitehall, Statele Unite ale Americii, un sac în care erau 100.000 de dolari a căzut dintr-o maşină blindată. Atunci, oamenii au sărit din autoturismele lor şi s-au bătut pentru câţiva pumni de dolari. Nu mai miră, nu mai revoltă, nu mai contează mulţimea aceea demonstrând spontan în cinstea zeului timpurilor noi?

Ultimul roman al lui Will Self este despre un taximetrist londonez dezaxat. Will Self însuşi este, chiar şi după rigorile unei societăţi burgheze extrem de tolerante, un dezaxat. Dependent de droguri şi de alcool, vreme de douăzeci şi ceva de ani („mai ales şi ceva" - spune el), acest bărbat care a renunţat la heroină, preferând să consume nebuneşte doar brânză, a acordat recent un interviu pentru „Adevărul literar şi artistic".

Cel care a scris „Măreţele maimuţe" nu şi-a pierdut, în toate rătăcirile sale bahice, nu şi-a pierdut, refugiindu-se într-o lume trasată de linii, prafuri şi seringi, nici vederea, nici logica. În urma seismelor din Haiti şi Chile, Will Self a priceput că „s-a ajuns la un soi de pornografie a cutremurelor: zeci de cadre cu clădiri tremurând ca în plin orgasm, la care noi stăm şi ne uităm din mijlocul unei siguranţe călduţe. Dacă ne gândim la impactul pe care l-a avut cutremurul din Lisabona, în 1755, asupra conştiinţei pan-europene (asupra unor scriitori ca Voltai