Îmi poate explica cineva – dintre apologeţii tezei că ortodoxia e cel mai bun/puternic/solid/andurant/garantat forever motor al istoriei românilor – ce legătură e între ce se vede în imaginile de mai sus şi sintagma “bună-credinţă”, luată ad literam ? Nu de alta, eu am o explicaţie, dar, în mod cert, aceasta nu concordă cu a majorităţii.

Dacă rolul Bisericii în comunităţile rurale este atît de important – adesea mai important decît al şcolii – cine ar trebui să spună acestor oameni că ceva nu e în regulă? Iar dacă aceşti miei ai lui Hristos nu văd nimic în neregulă cu imaginile de mai sus, cine ar trebui să insiste, totuşi, că ceva e în neregulă? Sau, poate, mi se pare doar mie că ceva nu e în regulă şi, de fapt, aşa arată şi trebuie să arate devoţiunea religioasă în această societate…

Că românii au rămas cu trauma cozilor şi a îmbulzelii (fenomen despre care nu am aflat să fi existat înainte de comunism) e mai mult decît evident. Oriunde se dă ceva e rost de-o coadă, iar dacă e şi gratis, e rost şi de îmbulzeală. E întîlnirea cea mai jalnică între cele două religii pe care le-a cunoscut România modernă – ortodoxia şi comunismul. Ambele surse de gregar, ambele surse de ipocrizie inextricabilă, menite să prelungească şi, uneori, să amplifice tarele din ADN-ul nostru.

Vreau argumente. Nu să-mi spună, a n-a oară, creştinul citit că adevărata credinţă ţine de intimitate. Uite că la majoritatea membrilor acestei societăţi credinţa nu prea ţine de intimitate, ci dimpotrivă. Şi nu-mi spuneţi că astea sunt situaţii excepţionale şi că, în rest, adunările de români credincioşi seamănă cu pelerinajele la Lourdes sau concertele la Scala. Aş vrea să aflu cine ar trebui să se ocupe de acest tip de educaţie şi, mai ales, cum. Dacă imaginile de vineri de pe la Izvoarele Tămăduirii la pet nu sunt relevante pentru că se văd la fiecare pelerinaj, sezon de bile