Cand pasesti pentru prima oara in Palatul Parlamentului esti surprins de contrastul dintre grandoarea constructiei, luxul schitat initial si niciodata dus la bun sfarsit si finisajele precare, saracacioase, prost lucrate, mobila ieftina si tocita, aparatura ruginita si dotarile deja vechi si depasite de vreme – toate in contrast cu dimensiunile faraonice. Exista un contrast permanent in acea casa. Se vede peste tot ca Palatul a fost inceput in perioada nebuna a lui Ceausescu si terminat in democratie.
Contrastul merge si mai departe. Marmura care se revarsa in interior si care te face sa crezi ca te afli de fapt intr-o cariera, de unde aceasta se extrage si unde a fost sapata si sculptata o lucrare megalomanica, este mai rece si mai inutila ca oriunde. Intr-o vizita de o ora nu am descoperit nicio camera, nicio sala care sa isi justifice prezenta, rolul, functia sau utilitatea, oricare ar fi fost acestea si oricum ar fi fost gandite initial. Totul pare a fi fost facut de dragul dimensiunii, doar pentru a intra in istorie, pentru a sparge recordurile si limitele functionalitatii umane. O casa pentru orgoliul unui om mic, liderul totalitar al unei tari si mai mici.
Casa Poporului reprezinta insa si un contrast care isi depaseste epoca. Este diferenta dintre idealurile, puterea de munca, puterea de coercitie a unui sistem politic absurd acum (insa atat de bine inteles si trait atunci de toata lumea), proiectia in viitor a unui conducator (fie el si nebun si imbolnavit de obsesia propriei personalitati), a destinului tarii sale si ceea ce avem si suntem in prezent. Pana la urma ce ne-a mai ramas acum din tot ceea ce speram, visam si doream inainte de ’89? Ce si cine mai suntem in comparatie cu cei care eram acum 20 de ani?
Suntem o suma de dezamagiri, de asteptari inselate, suntem suma milioanelor de dorinte diferite, toate topite intr-un viitor furat
