Elveţianul Fabian Cancellara (Saxo Bank) a cîştigat pentru a doua oară în carieră cea mai importantă cursă clasică a anului, Paris-Roubaix. Rutierul în vîrstă de 29 de ani a cuplat victoria din Roubaix cu ceea din Turul Flandrei, în ciuda eforturilor supraumane depuse de norvegianul Thor Hushovd (Cervelo) şi spaniolul Juan Antonio Flecha (Sky), cei mai apropriaţi urmăritori
În Paris-Roubaix nu ar trebui pusă niciodată problema raţiunii. O cursă care poartă simultan denumirea de "La Pascale" şi "Infernul Nordului" ar trebui să provoace un scurtcircuit interior, dacă nu chiar să scandalizeze orice urmă de logică lucidă. De fapt, după 108 ediţii din cea mai prestigioasă cursă de o zi din lume, ne-am putea lăuda că recunoaştem doar un sentiment brut pe care orice rutier trebuie să-l devoreze pentru a trece linia de sosire. Paris-Roubaix ţine mai mult de o dragoste cavalerească, inexplicabilă atunci cînd e contemplată de un novice, o contradicţie vinovată a tot ceea ce ne face oameni: suferinţa terifiantă şi vraja depăşirii limitelor.
Pe vremea cînd acest articol nu începuse să prindă contur, în vocile artizanilor puteau fi sesizate aceleaşi contradicţii înfiorătoare. Un Tom Boonen august, cu reverul căptuşit de toate medaliile inutile ale anului, dar înalt cît trei monumente la Roubaix, spera "să savurez o cursă incredbilă", în timp ce Greg Henderson recunoştea infantil că "mi-e groază de ea". De partea cealaltă, în control ca Barcelona pe Santiago Bernabeu, Fabian Cancellara arunca motanul peste gard, în curtea lui Patrick Lefevere: "Eu mi-am făcut norma. E timpul altora".
Reţeta unei excursii prin Infern a avut aceeaşi savoare tradiţională: 27 de tranşee pavate, semnalizate de colţurile feroce ale celor cinci stele şi întinse pe 257 de kilometri, terminate în ironie divină pe velodromul mai mult decît confortabil din Roubaix. Un t
