Antrenorul Ceahlăului, 57 de ani, vorbeşte despre momentele frumoase şi încercările dure ale vieţii şi carierei sale. Îi place tehnicitatea din România, dar e bulversat de agresivitate şi de atenţia excesivă acordată arbitrilor
- Mister Filipovici, cu ce subiect v-ar plăcea să începem o discuţie despre cariera dumneavoastră?
- Cu norocul fantastic pe care l-am avut să debutez la 17 ani la Steaua Roşie Belgrad, într-o generaţie incredibilă, cu Geaici căpitan. La primul meu sezon în Europa am ajuns, în '71, pînă în semifinalele Cupei Campionilor! Am cîştigat acasă cu Panathinaikos, 4-1, dar a urmat un retur inexplicabil la Atena, unde am pierdut cu 3-0 şi am ratat finala.
- În campania aceea a fost şi primul gol continental pentru Zvezda.
- Am reuşit o "dublă" în returul cu Ujpest Dosza. Pierdusem cu 2-0 în Ungaria, dar am învins la Belgrad cu 4-0. Golurile acelea îmi sînt cele mai dragi. La fel de dragi ca şi primul gol pentru fosta Iugoslavie, la 2-1 cu RDG, la Leipzig.
"Am jucat cu 160.000 de oameni în tribune, la Rio"
- Erau vremuri în care jucaţi cu 70.000 de oameni în tribune la Belgrad.
- Aşa e! Mulţimea aia de oameni îţi dădea o motivaţie greu de descris. Dar cea mai şocantă experienţă de acest gen am avut-o la "amicalul" cu Brazilia de la Rio de Janeiro, în '71. A fost ultimul meci al lui Pele în echipa naţională. Au fost 160.000 de fani! Pffuau! De neuitat!
- Aţi avut un model de atacant în tinereţe?
- Pe Vojan Lazarevici, un sîrb care evolua atunci în campionatul belgian. Era foarte bun la lovitura cu capul, exact cum am devenit şi eu în timp. Am fost însă învăţat la şcoala Stelei Roşii să preţuiesc grupul înaintea oricărei individualităţi. Iar cînd am ajuns în echipa mare a Zvezdei eram deja educat în acest spirit de profesorii mei, de la care ştiam apr
