Tocmai am citit Top Ten creaţii jurnalistice ale deceniului trecut, alcătuit de Facultatea de Jurnalism a UNiversităţii din New York. Prima chestie care sare în ochi (din nou) e faptul că presa americană nu are aproape nimic în comun cu cea de la noi. Ştiu, e un clişeu des repetat, deci obositor, dar asta nu îl face mai puţin relevant. Cred că poate fi repetat oricînd, dacă nu i se dă o notă prea lamentativă, acuzatoare sau conspiraţională, dacă îl luăm ca pe un simplu fapt care poate fi explicat.
Printre altele, poate fi explicat prin diferenţa de resurse. Nici o instituţie de presă din România nu plăteşte salariul şi celelalte cheltuieli ale unui jurnalist de mîna întîi care se duce în cine ştie ce punct de pe glob, stă 2 săptămîni sau 4 luni şi scrie un reportaj care e ca un capitol de carte foarte bună şi care te face praf prin calitatea scrisului, prin modul în care îţi explică de la A la Z un eveniment sau fenomen important. Sigur, nu e doar de bani. Trebuie să ai şi jurnaliştii respectivi, care se pot forma doar într-un anumit mediu, prin anumite practici etc.
Nu mai zic de cărţi – patru din cele zece opere jurnalistice premiate sînt cărţi de reportaj, investigaţie, analiză jurnalistică. Ca şi reportajele de ziar de care vorbeam mai sus, nici pe ăstea nu o să le vedeţi prea curînd la noi pentru că nu aveţi de unde. În schimb, o să vedeţi culegeri de articole de opinie ale brandurilor – cam penibile, dar mult mai uşor de făcut (nu vorbim aici de cărţile de “investigaţie jurnalistică” menite să dea în adversari politici – ălea, din păcate, există).
A doua chestie care sare în ochi e modul extraordinar în care operele premiate se dedică interesului public. Sigur, e premiată calitatea jurnalistică în sine a lucrărilor, dar şi modul în care ele îşi îndeplinesc misiunea de a reprezenta publicul (cititor) în faţa autorităţilor şi factorilor de put
