Privita de la distanta emotia compasiunii semenilor din intreaga lume fata de durerea unei tragedii de nivel mondial poate fi inteleasa. Cu cat ma aproprii insa de nucleul dur al celor care varsa lacrimi in cascade in numele unei tragedii, cu atat imi vine sa ma extrag mai mult si devin mai insensibil la durerea sincera ramasa in urma pierderii cuiva.
Se petrece asa pentru ca, inevitabil, se intampla intotdeuna ca in cercul celor care plang sa existe cativa teoreticieni. Sa le spunem asa de dragul decentei discursului, desi in ciuda teoriile pe care le emit, ei sunt primii farisei ai lumii. Sunt productiile lor cele care ma alunga intotdeuna de langa cercul celor care plang in tacere trecerea cuiva in nefiinta.
Oamenii simt nevoia permanenta de a plange pentru cineva, de a fi solidari fata de durerea cuiva. Mai mult de atat, oamenii au nevoie sa planga mereu pentru nu conteaza ce motiv. Ne emotionam in fata oricarei drame sau tragedii, iar daca ele nu exista, le inventam noi. Trebuie sa plangem pentru a ne elibera de ura, de nervi, de stres, de durerea adunata in timp, pentru a ne simti mai aproape si mai pregatiti de si pentru momentul final. Dupa o astfel de tragedie viata are alt sens si alta valoare. Redescoperim esenta existentei si o luam de la inceput.
Apoi uitam din nou si iar vom ajunge sa avem nevoie de o eliberare totala printr-o simpatie fara de durerea altcuiva. Intreaga lume a plans dupa disparitia printesei Lady Diana, dupa neasteptata moarte a lui Micheal Jackson, iar acum pentru tragedia Poloniei. Oamenii de peste tot in lume fac ceea ce trebuie sa faca, simt ca nu pot altfel, iar pentru asta putem avea intelegere in fata spectacolului plansului in masa, chiar daca el poate parea artificial sau fortat sau exagerat.
Daca cu nevoia oamenilor de eliberare prin simpatie cu durerea altora ma pot obisnui si chiar vibra, nu ma pot i
