Nu, nu este o greşeală, acesta pare să fie cuvântul potrivit (folosit cândva şi de Anthony Burgess în "Portocala mecanică") pentru subiectul cărţii unui istoric de la Universitatea din München, Martin Zimmerman.
El se ocupă de formele extreme ale violenţei în antichitate, de acţiuni care inspirau (şi mai inspiră încă) frica, ura şi dezgustul. Concluzia, conducătorii din vechime au găsit întotdeauna cele mai ingenioase metode de a-i face pe supuşii lor să se teamă, să fie ascultători şi să nu scoată o vorbă.
Textele istorice sunt destul de convingătoare. Iulius Cezar şi-a calculat numărul duşmanilor ucişi, nu mai puţin de un milion şi 192 de mii. Pe vremea lui Caligula înjumătăţirea cu ajutorul fierăstrăului de-venise aproape banală, singura noutate consta în aplicarea ei în cazul celor de viţă nobilă. Dar să fie oare aceste metode demne de un top al barbariei?
Regatele şi imperiile orientale au deţinut multă vreme primul loc în clasamentul metodelor de tortură şi de execuţie. Judecătorii din Babel, vechiul Babilon, erau cei mai entuziaşti. Împărţeau cu generozitate pedepse cum ar fi tăierea picioarelor, buzelor sau nasului, orbirea, eviscerarea şi chiar smulgerea inimii din piept, toate fiind prevăzute în codul penal al vremii.
Dar asirienii erau adevăraţii maeştri ai brutalităţii. Nu se sfiau câtuşi de puţin să se laude cu tratamentul aplicat adversarilor. Un rege care a domnit între 668 şi 627 î.d.Hr., Ashurbanipal, spunea: "Le voi tăia carnea şi o voi duce pe alte meleaguri, ca să vadă şi cei de acolo ce păţesc duşmanii mei". Moştenitorul tronului era cunoscut datorită obiceiului de a-şi lăsa potrivnicii cu burţile despicate "ca şi cum ar fi nişte miei tineri".
Frica de asemenea pedepse era parte integrală a relaţiei cu supuşii. Astfel se adresa regele guvernatorului din Kaleh: "Vreau şapte sute de sti
