Plecat să comemoreze un masacru, Preşedintele Poloniei, împreună cu unii dintre cei mai importanţi oameni în stat, a pierit într-un accident de avion, cam în acelaşi loc în care au fost asasinaţi, acum 70 de ani, mai mult de 20.000 dintre compatrioţii săi. Ordinul de-atunci a fost semnat de Politburo-ul sovietic, solicitarea la reconciliere a fost semnată de preşedintele şi premierul rus de azi. Într-un articol apărut în suplimentul special realizat de un săptămânal polonez pentru a marca tragedia de acum şapte decenii, Lech Kaczynski a făcut un apel la memorie, insistând că faptele de atunci nu pot fi complet şi bine înţelese, complet şi bine cinstite şi comemorate altfel decât într-o Polonie eliberată de orice urme comuniste. Apoi a format o delegaţie impresionantă pe care a îmbarcat-o într-un avion vechi cu care a plecat la Katyn… pentru totdeauna.

E lesne de imaginat ce şi cum simt polonezii acum, când, la 70 de ani după decapitarea, de către sovietici, a intelectualităţii poloneze, Polonia este lipsită, din nou, violent şi tragic, de elita sa socio-politică şi militară. Şi tot în Rusia, tot la Katyn!

Kaczyinski nu era un preşedinte popular şi, cel mai probabil, urma să piardă alegerile de peste câteva luni. Cu toate acestea, Polonia toată este în doliu, suferă şi plânge indiferent de opţiunea de vot. Şi cu toate că, sunt sigură, nu pot ignora… ironia sorţii, nu se aude nici o voce revoltată. Nu mai există dreapta şi stânga politică, nu mai există decât lacrimi, o ţară întreagă unită în durerea comună. Şi cred că asta este lecţia pe care, mut, Polonia o serveşte lumii şi din care şi noi, românii, am avea ceva de învăţat despre demnitate.

De asemenea, mi se pare important de menţionat şi felul în care presa poloneză a înţeles să-şi arate respectul şi omagiul faţă de fostul preşedinte şi faţă de întregul popor polonez. Televiziuni, ziare, off sa