Un prieten bun îmi spunea, acum câteva zile, că are impresia că e un prost. Printre altele, fiindcă îşi cere prea multe scuze. Tocmai îi ceruse scuze în mod repetat unui alt şofer, pentru o greşeală în trafic, iar ăla continuase să-l înjure: “Alţii nu-şi cer scuze, ba, dimpotrivă, te înjură tot ei, şi prea puţini îţi mulţumesc dacă-i laşi să treacă. În timpul ăsta, eu îmi cer scuze ca boul şi mulţumesc tot ca boul. Încep să cred că poate am eu o problemă, că poate sunt eu prostul-proştilor şi papagalul absolut!”.

L-am contrazis, evident. I-am zis ce ştia, de fapt, dar avea nevoie să i se reconfirme. Că ăla normal e el şi că e foarte OK să îţi ceri scuze şi să spui “Mulţumesc”. Şi că am avut şi eu obsesia asta cu “mulţumesc-ul (am mai şi scris despre ea aici) şi mi-am consumat mulţi neuroni, până când mi-am dat seama de o chestie: E mai sănătos şi mai bine să spui “mulţumesc” sau “îmi cer scuze” pentru tine, în primul rând. Să spui lucrurile astea ca să te simţi tu bine şi OK cu tine, fără să aştepţi nimic în schimb. Dacă faci un gest frumos faţă de cineva sau dai o mână de ajutor şi ăla nu se deranjează să dea un feedback, e treaba lui cu el, nu a ta. Dacă el e fericit şi împlinit aşa, e problema lui. Sigur că, de fiecare dată când oamenii îmi zâmbesc şi îmi spun “mulţumesc” pentru că le-am ţinut uşa de la lift să intre cu bagajele sau pentru că am ridicat jucăria aruncată de copilul şturlubatic pe care-l cară în braţe, zâmbetul lor îmi înseninează ziua, dar sunt deja pregătită să nu mi-o mai întunece varianta în care nu-mi aruncă nici măcar o privire. Îmi zâmbesc eu singură, pe dinăuntru, şi îmi văd mai departe de viaţă. Mi-ar plăcea să ne zâmbim mai mult unii altora, să fim mai deschişi, mai cordiali, mai puţin ciufuţi, dar poate că ziua în care ăia care deja suntem aşa n-o să ni se mai pară “speciali” nu e chiar atât de departe. Poate vine vreo gripă no