In familia mea verbul a fi se conjunga incepand cu “eu suntem” spune doamna Viorica Costiniu, ironic- fericita, la cateva momente dupa ce a aflat ca sotul sau, judecatorul de la curtea suprema, a fost eliberat din arest de colegii alaturi de care isi bea cafeaua si isi fuma tigara intre doua sentinte. Aceeasi doamna, in asteptarea momentului in care familia se va reuni, vorbeste despre demnitate. Chapeau, la aia ma gandeam si eu cand am citit stirea acum 20 de minute.

E o chestiune care tine de proceduri judiciare, de judecata independenta a unui magistrat. Da, independenta, asa am scris. Cine poate dovedi ca nu a fost asa? A, aud?

Si, pana la urma, am, la randu-mi, voie sa fiu ironic. Pot continua: Eu suntem umiliti cand intelegem ca nu prea putem face mare lucru pentru a ne asigura ca suntem cu totii egali in fata legii. Eu suntem speriati la gandul ca retelele astea otravite or sa supravietuiasca si maine cand copiii nostri vor creste si nu vor intelege de ce e nevoie de reguli daca numai unii le respecta. Eu ne intrebam cine ii judeca pe judecatori? Eu ne mai intrebam cand o sa invatam diferenta dintre solidaritate si sfidare, intre buna-credinta si ticalosie? Eu ne amuzam teribil cand ticalosul neprins face misto la ore de varf de alt ticalos, suficient de fraier sa se lase incatusat. Eu ne incapatanam sa credem ca o sa vina si vremea voastra.

E vremea gramaticii strambe, folosita ca licenta poetica. E si vremea justitiei strambe, in care jumatatile de adevar nasc poeti. Intrebati-o pe Ioana Maria Vlas

Eu v-am zis ca traim vremuri post-ironice.

In familia mea verbul a fi se conjunga incepand cu “eu suntem” spune doamna Viorica Costiniu, ironic- fericita, la cateva momente dupa ce a aflat ca sotul sau, judecatorul de la curtea suprema, a fost eliberat din arest de colegii alaturi de care isi bea cafeaua si isi fuma tigara intre