Pentru George nu se vor organiza funeralii naționale. Nu se vor realiza talk-show-uri de televiziune. Nu va ține coperta vreunui ziar național, ci știrea se va pierde undeva în paginile de cultură. Garda Națională nu va bate pas de defilare. Pentru durere vor avea exclusivitate sora, mama și prietenii lui. Mulți dintre ei, prea departe fiind, nu vor ajunge nici măcar la înmormântare.

Sincer, habar nu am de ce și-a pus George fularul la gât. Pentru că George pe care îl cunosc eu avea o poftă de viață dată naibii. Și o poftă nebună de a cunoaște oameni, de a și-i face prieteni. În urmă cu vreo șase ani, când l-am întâlnit la Zilele Revistei ”Tomis”, nu s-a lăsat până nu mi-a făcut o noapte albă. Nu conta că făcusem aproape o zi pe drumuri, că eram frânt, că mai erau și alte seri în program. El trebuia să-mi prezinte Constanța la orele mici. Acea Constanță care nu apare în vederile trimise de pe plajă la rude și prieteni. Și era o Constanță plină de viață și de oameni faini.

Ieri, am aflat că s-a săturat. Că l-a găsit sora lui atârnat de fular. Avea 32 de ani. Mi-e o al naibii de mare ciudă pe George. Pentru că m-a lăsat cu o promisiune neținută. Trebuia să-i prezint Clujul orelor mici. Dar când el a venit la Cluj, eu eram hăt pe la Amsterdam. A rămas pe altădată. Un ”altădată” care nu va mai fi.

”Scriitorul constănțean George Vasilievici, în vârstă de 32 de ani, s-a sinucis, sâmbătă seară, în apartamentul în care locuia, spânzurându-se cu un fular, în balconul locuinței”. Așa sună sec, rece și distant știrea pe care am citit-o ieri pe Mediafax. Pentru mulți, acesta va rămâne singurul lucru pe care îl vor ști despre George. Pentru mine și încă o mână de prieteni or să mai fie și câteva poezii

***

”Tinerețea

tinereţea nu are nevoie de mine.

a învăţat să se fecundeze singură.

mă aruncă peste umăr şi nu se mai

uită î