Cât de real ori exact mai poate fi refăcut un organism distrus de drog și alcool? Pot fi reambalate și recusute rămășițele dintr-un om? O superclinică de dezintoxicare poate reconstrui până la normalitate un organism deteriorat? Sau ne aflăm la granița vulnerabilă a utopiei? O mie de fărâme, romanul autobiografic al lui James Frey (traducere de Carmen Săndulescu, București, Editura Humanitas, 2007), oferă o lecție de anatomie amplă și infinitezimală în acest sens. Fraze scurte ca într-un scenariu de film, stil cinematografic uneori zgârcit, alteori generos, ritm alert, participativ, dialoguri fără liniuță de dialog, topite într-un jurnal frust despre adicție și dezintoxicare.
James, personajul (autobiografic sau autoficțional) este un bărbat de douăzeci și trei de ani, drogadict din adolescență și ajuns la limita intoxicării de unde nu mai poate surveni decât ori moartea, ori asceza. Ceea ce transcrie și relatează el este un documentar autoanalitic, romanul lui Frey fiind eminamente verbofil: verbele fac totul, impregnează textul cu imediatețe, realitatea fiind filtrată fie prin încețoșarea specifică adicției, fie prin cruzimea sevrajului și a dezintoxicării. Iată autoportretul personajului la debutul agresiv al tratamentului său: “Sunt un Alcoolic și sunt un Drogat și sunt un Infractor. Îmi lipsesc patru dinți din față. Am o gaură în obraz care a fost cusută cu patruzeci și una de împunsături. Am nasul spart și ochii vineți, umflați. Am Escortă pentru că sunt Pacient la un Centru de Tratament Antidrog. Port o geacă împrumutată pentru că nu am una a mea. Am două mingi de tennis vechi și galbene pentru că nu am voie să iau calmante sau anestezice. Sunt un Alcoolic. Sunt un Drogat. Sunt un Infractor.”
Romanul este la limita unui bizar acceptabil: sunt notate toate senzațiile oribile, halucinațiile, spasmele, frisoanele, greața, pofta, dimensiunea excreme
