Dacă la un maraton cu sute de alergători, unul e cu mai multe clase peste ceilalţi şi se depărtează de pluton, nu cu o sută de metri sau cu două sute, ci cu patru, cinci kilometri, acesta strică întrecera. Televizunile îl ignoră şi se concentrează pe bătălia pentru locul al doilea, care se dă umăr la umăr, pe chinul celor care trag la locurile următoare.

Câştigătorul, atletul care soseşte la finiş cu o jumătate de ceas înaintea celui de-al doilea clasat, e privit ca un intrus, ca un ins care a încurcat maratoanele. Al lui se ţinea în altă parte, cu adversari de alt calibru. Eroul, învingătorul care răspunde aşteptărilor publicului şi care se bucură de respectul sutelor de competitori, e omul de pe locul doi.

Dovadă că e câştigătorul cel adevărat al maratonului la care se uită tot oraşul, nu al altui maraton, de alt nivel şi cu alte interse sportive la bază, e istovirea ce i se citeşte pe chip, faptul că a leşinat de îndată ce a terminat cursa, sudoarea în care se scaldă. Ce fel de învingător e veneticul care a sosit cu o jumătate de oră înaintea mulţimii de atleţi, dacă nu-i transpirat, nu gâfâie şi nu cade lat la terminarea celei mai aşteptate curse anuale de colectivitatea locală?

Publicul se simte sfidat de superdotatul care reuşeşte, într-un timp mult mai scurt şi cu mult mai puţine efort, ceea ce normalii izbutesc muncind din greu o viaţă. Nu-i bine să fii un super-dotat într-o lume în care marea performnaţă nu are un trecut, n-are arbore genealogic şi, mai ales, nu naşte mereu super-dotaţi.

Genialii, ca să fie trataţi drept ceea ce sunt, trebuie să se manifeste în medii care au percepţia genialităţii. Când ieşi complet din unităţile de măsură ale performanţei tradiţionale, eşti perceput ca un rebel care doar strică aceste unităţi de măsură, în uz de secole, nu ca un deschizător de drumuri, care instituţionalizează o