Partidele nu obişnuiesc să facă o legătură directă între pierderea alegerilor şi lipsa de reforme în interiorul lor. Cauzele şi vinovaţii de serviciu sunt „anumiţi“ candidaţi, guvernul şi „erodarea firească la putere“ sau, în oglindă, lipsa resurselor în opoziţie, contextul, criza, ghinionul, forţele oculte care „au falsificat alegerile“ etc. Evident, contează şi toate acestea, când este cazul, dar, dacă responsabilii din partide nu vor fi dispuşi să se uite mai atent şi mai responsabil la problemele partidului pe care îl ghidează, atunci nu vor putea preveni sau înţelege eşecul.

Partidele au o imagine extrem de proastă la nivel public, ştim asta foarte bine din sondaje, nu trebuie să mai intrăm în detalii. Însă, contrar a ceea ce cred oamenii politici, imaginea proastă nu este o fatalitate. Nu toate partidele sunt evaluate la fel – unele sunt privite mai rău, altele mai puţin rău. Tendinţa generală este negativă, pentru că toate seamănă în rău, nu pentru că sunt condamnate a priori la impopularitate. Altfel, însă, publicul este destul de atent la măsurile de modernizare, atunci când sunt făcute sau când sunt amânate, şi se poziţionează în consecinţă.

Că nu se poate fără partide ştiu partidele foarte bine şi acesta este motivul relaxării şi inerţiei lor. „Nu suntem grozave, dar suntem un rău necesar, nu aveţi ce ne face“, par a susţine formaţiunile politice la unison. Este adevărat, în acest moment nu poate fi concepută democraţia fără partide politice. Dar la fel de adevărat este că partidele pot deveni irelevante în general şi în distribuţia puterii în particular. Aceasta, o dată pentru că publicul se poate sătura să tot aştepte reforme dintr-o zonă de unde nu vor veni niciodată şi apoi pentru că diferite grupuri de acţiune sau de interese vor găsi formule mai flexibile, mai eficiente de expresie şi acţiune publică, de acces la putere, la zona guvern