In Romania se injura mult. Nu intodeauna din placere sau din ura. Se injura mai ales din obisnuinta. E ca un zumzet continuu, pe care la un moment dat nici nu-l mai auzi – creierul il filtreaza ca neimportat si refuza sa il constientizeze. Dar nu inseamna ca nu exista.

Ochiul uman este incapabil sa detecteze radiatiile ultraviolete, intrucit nu contin suficienta informatie utila – cu toate acestea, expunerea exagerata e o rapida reteta pentru cancer.

La fel si cu injuratul asta – sta in aer ca o picla verbala. Ilogica si inutila; dar, in acelasi timp, prompta si exacta. Inca mi-e greu sa inteleg mecanica unui astfel de reflex, pe care il asociez cu o situatie neplacuta, cu o surpriza dezgustatoare sau chiar cu o nenorocire. Nici vorba! Mergi pe strada, auzi o injuratura, te intorci sa vezi nenorocirea si nenorocirea nicaieri!

#

Are ceva din logica unei ploi cu soare. Nu intelegi de ce te uda, daca nu vezi nici un nor. Moleculele de apa care impinzesc aerul se agrega in marginea firelor de praf dupa care pornesc in jos si uda pamintul.

Sudalma asta generalizata e si ea un soi de condens al frustrarii migrat undeva la marginea de jos a vocabularului.

Dar e ceva care umple spontan si deplin viata injuratorului.

Geometria dupa care sint abuzati imaginar diferitii apropiati ai subiectului bestelitor este directa si sprintara; si are stil – ceva in genul unui baroc vidanjator. Iar daca injuratorul ar efectua macar o parte din gimnastica implicata in dezlantuirea de mascari pe care le profereaza am avea cu siguranta un numar mult mai scazut de burti si o populatie de gusi mult diminuata.

#

Glen Gould, cind pregatea o piesa, refuza sa atinga pianul inaite de a avea o reprezentare completa a muzicii, care trebuia construita independent de instrument. Abia atunci, cu intentia precis conturata si cu dorinta in degete se lasa p