Despărţirea e o cursă inversă. Pentru că încercăm din răsputeri să stăm cât mai departe de linia de finiş, cel puţin la început. Apoi intervine nepotrivirea de caracter, o terţa persoană, o slujbă, o sumă de bani, familia şi lista continuă. Motive care ne fac să născocim strategia de a da papucii, mai pe româneşte. Cel mai greu e să să scupi din tine acel pa într-o formă cât mai atent născocită ca să nu rănească. Prea mult.

Săptămâna trecută, un prieten de-al meu în pană de imaginaţie, m-a rugat să îl ajut să găsească fraza de despartire potrivită. De parcă ar exista una. M-am trezit compunând un întreg discurs, unde separarea era marcată cu vreo două-trei cuvinte, restul erau despre cum e necesar să se lase o portiţă deschisă pentru o mai buna cunoştere reciprocă că poate cine ştie, lucrurile se schimbă, oamenii se (re)îndrăgostesc…Un gând răutăcios m-a dat jos de pe norişorii roz: nu cumva mă cam îndepărtasem de situaţia dată şi ceea ce făceam eu era textul care mi-ar plăcea să îmi fie adresat în momentul omega? Oare cuvintele alea nu erau cele pe care mi le-aş dori eu să le aud într-o astfel de situaţie atât de neplăcută? Şi de unde eram sigură că reţeta aceea e universală?

Mai mult, cred că o astfel de frază de despărţire nu e potrivită pentru nimeni. E normal, de cele mai multe ori cel părăsit are nevoie să audă că mai există o speranţă, ceva cât de mic de care se pot agăţa. Dar până la urmă în majoritatea cazurilor, aceste speranţe sunt doar glazura de pe o prăjitură expirată. Iar dezamăgirea e şi mai mare când portiţa lăsată deschisă se închide, apoi devine din ce în ce mai mică, până când dispare. Mai bine o ştim dispărută de la început. Poate fi mai greu, dar e mai sănătos, zic eu.

Să te desparţi de cineva e o opţiune şi nu înseamnă că îi dai în cap, deşi în unele cazuri e ca şi cum i-ai da. Despărţirea antrenează o schimbare, la fel ca