Chiar dacă nu cred că toți scoțienii sunt zgârciți și toate oltencele sunt fierbinți, tind să spun că românii sunt dependenți de tragedii și de mizerii, pe care le caută parcă peste tot și care le sunt oferite din belșug prin toate canalele media. Le găsesc la televizor și ziare(a se citi tabloide), dar cel mai trist mi se pare faptul că le întâlnesc la toți cei din jur.

E ca și cum lumea s-ar feri să împărtășească lucrurile bune, pozitive care li se întâmplă de- un fel de teamă de oprobiu public, de-o condamnare de genul ”cum îți permiți să-ți fie bine, când nouă ne merge atât de greu, ești de-a dreptul indecent cu fericirea ta!”.

Parcă toate lucrurile frumoase sunt roz și deci kitchoase, ca să nu mai zic de faptul că sunt complet plictisitoare.

Dacă nu ne luăm porția zilnică de drame, de politicieni corupți și mașini căzute-n șanț, nu suntem mulțumiți. avem nevoie mereu să ni se arate că se poate mai rău, că alții sunt mai nenorociți decât suntem noi. Măcar dac-aș vedea că interesul ăsta se naște din compasiune, din dorința de a ajuta sau de a schimba ceva, dacă nu la alții măcar la tine. Din contră însă: văzând lucrurile astea nasoale nu facem decât să ne adâncim mai tare în mizeriile din ograda personală, care chiar dacă nu sunt mari și grave, ele capătă proporții prin insistența cu care le dăm importanță.

Îmi este dat din ce în ce mai rar să întâlnesc oameni care să aprecieze lucrurile bune pe care le au mai mult decât să se plângă de cele care le lipsesc.

O ducem rău financiar, nu ne mai permitem să facem lucrurile pe care le făceam acum un an sau doi, nu mai mergem la concert la Barcelona, poate nici cu chiria nu ne descurcăm, dar sincer, nu știu dacă folosește la ceva faptul că suntem mereu posomorâți și morocănoși și împărtășim fără voie această “minunată” stare de spirit.

Știu că e multă suferință, însă doresc să aud