Katyń nu este doar numele pădurii la umbra căreia imperialismul rus în versiunea sa stalinistă a căutat, acum şaptezeci de ani, să-şi încheie odată pentru totdeauna socotelile cu elita unei naţiuni ce se încăpăţâna să-i reziste de un secol şi jumătate.
Katyń, un nume ce nu putea fi decât şoptit în Polonia comunistă, este şi simbolul unei lupte de aproape jumătate de veac pentru adevărul istoric şi pentru aducerea aminte ca act de dreptate. În 2008, Andrzej Wajda, fiul unui ofiţer polonez omorât la Katyń, ne-a pus în faţa ochilor, într-un film ocolit de premiile Oscar, preţul ce putea fi plătit în ţara sa ocupată de sovietici pentru a spune adevărul despre masacrul din primăvara anului 1940. După şaptezeci de ani, pentru a sta martori acestui adevăr la locul însuşi al crimei, 88 de oameni politici, militari, preoţi şi intelectuali polonezi au urcat, în dimineaţa zilei de 10 aprilie 2010, într-un avion care nu a mai ajuns la destinaţie. Mărturisirea adevărului despre Katyń şi-a cerut din nou preţul, în modul cel mai neaşteptat şi mai absurd, la numai câţiva kilometri de scena ororilor din aprilie 1940.
Katyń este nu doar rana profundă a memoriei colective poloneze, ci numele simbolic al memoriei reprimate în Răsăritul Europei sub dominaţia comunistă. Este, de asemenea, numele simbolic al dificultăţii acestei memorii de a deveni, după 1989, o memorie împărtăşită la scara unui continent ce se pretinde unificat după căderea Zidului.
În Parisul anului 2009, filmul lui Wajda nu era de găsit în programul marilor cinematografe de pe Champs Elysées, ci în săli modeste din Cartierul Latin, în timp ce Le Monde, într-un articol care a primit replica tăioasă a lui Adam Michnik, reproşa regizorului că a pus pe acelaşi plan totalitarismul nazist şi cel sovietic. Cu câţiva ani mai devreme, într-o voluminoasă şi originală culegere de studii, publicată de Gallim
