S-au dat Pulitzer. Le puteţi vedea într-un slide aici. Am o singură concluzie: sînt acolo premii pentru investigaţii şi articole despre chestiuni locale, concrete, cazuri teribile de corupţie, dar şi materiale vitale despre mîncare, telefoane celulare. Sau o poveste teribilă precum cea de mai jos.

Deşi sînt poveşti scumpe, nu toate sînt greu de făcut, apar şi la noi materiale creatice, numai că se vede lipsa de timp pentru aprofundare a materialului cît de cît. Ce mă enervează e că la noi se şi dau aiurea, fără forţă reală, premiile pentru jurnalism.

Puteţi citi aici despre tragedia unor părinţi

Homo Gugălus.

Din gîndirea unui domn de la google, relatată de drudge. Chestii care nici măcar nu mă sperie. Deja se fac cursuri despre cum să pupăm mai bine Google-ul în fund. Şi mă uit inclusiv pe vox, unde sînt pretenţii, vorba aceea, cît de uşor ne adaptăm la vorbitul în tag-uri, titluri şmechere etc. Veste bună e că maşinăria de ales ştiri în locul nostru se perfecţionează pe zi ce trece. Nu sînt isteric, îmi place că Eric Schmidt vorbeşte inclusiv de o direcţionare către ştiri relatate din unghiuri opuse de vedere.

Va cîştiga în viitor ăla care va şti să anticipeze ştirile, nu ăla care le scrie. Cu alte cuvinte, cînd intri în reţea deja ştirea ia forma propriului tău comportament de pînă atunci. Homo gugălus se întăreşte. Îi urăm succes.

S-au dat Pulitzer. Le puteţi vedea într-un slide aici. Am o singură concluzie: sînt acolo premii pentru investigaţii şi articole despre chestiuni locale, concrete, cazuri teribile de corupţie, dar şi materiale vitale despre mîncare, telefoane celulare. Sau o poveste teribilă precum cea de mai jos.

Deşi sînt poveşti scumpe, nu toate sînt greu de făcut, apar şi la noi materiale creatice, numai că se vede lipsa de timp pentru aprofundare a materialului cît de cît. Ce mă enervează e că la noi se şi