Doi jurnalişti inspiraţi şi-au pus o problemă simplă, de care ne dăm seama cu toţii (noi, românii) abia când mergem la Pompidou. Ei se întreabă de ce nu avem un muzeu Brâncuşi în România, de ce casa memorială de la Hobiţa este în paragină şi, în principiu şi foarte pe scurt, de ce suntem întotdeauna ori ghinionişti, ori proşti? Articolul este şi startul unui demers pentru înfiinţarea unui muzeu dedicat artistului, ceea ce mi se pare admirabil şi necesar. Din text aflăm câteva informaţii amuţitoare despre relaţia lui Brâncuşi cu nocivul regim comunist, cum au refuzat cei de la Ministerul Culturii o variantă a Domnişoarei Pogany în primii ani de după `89, pe motiv că ar fi fost falsă, cum ne-am trezit târziu când a trebuit să achiziţionăm lucrări ale artistului în diverse momente, precum şi alte lucruri la fel de triste sau chiar mai triste.

Eu nu vreu doar un muzeu dedicat lui Brâncuşi. Vreau o campanie care să-l ratifice pe artist în mentalul cultural internaţional ca român, nu ca francez. Vreau să-i văd poza în spoturile alea care costă enorm, difuzate în câteva secunde pe canale gen Eurosport. Vreau să văd turişti veniţi de departe, special pentru ansamblul de la Târgu Jiu. Şi, dacă mă duc a doua oară la Pompidou, vreau ca angajatele de la muzeul lui să nu ridice contrariate din umeri când le întreb de Brâncuşi, după care să mă corecteze cu un brutal şi tardiv Branchiuzi. Le-am corectat la rândul meu, spunându-le că este român şi nu se pronunţă aşa, dar şi-au văzut nepoliticoase de viaţa lor.

La Paris se profită din plin de Brâncuşi, la Muzeul Metropolitan de Artă din New York lucrările lui sunt cele mai căutate, iar la galeriile de arta internaţionale se clasează mereu pe primele locuri. Amicul Dumbravă facea acum ceva timp lobby pentru Brâncuşi într-un clasament al galeriei de artă Saatchi. Atunci se clasa pe poziţia a doua. Azi văd că