Mult mai incert - şi mai delicat - pare să fi rămas statutul său în România, unde, din varii motive, n-a fost reintegrat decât superficial după 1990. Ca tentativă îndrăzneaţă de recuperare a „episodului Zoia Ceauşescu“ şi a jocului periculos cu „intimitatea puterii“ după Tezele din iulie 1971, Supleantul e o carte ambiţioasă, dar şi una profund schizoidă, purtând în ea întreaga ambiguitate a identităţii autorului. E, mai întâi, un roman aprčs-coup al „generaţiei destinderii“ (dar şi a Decretului de interzicere a avorturilor…), în care necesara poveste de dragoste se îmbină cu aventura politică pe calapodul unui autobiografism ce oscilează între autenticitate şi romanţare: inclusiv numele protagoniştilor sunt, de regulă, date în clar. În paranteză fie spus, nu-mi dau seama dacă un asemenea volum intră sau nu sub incidenţa interdicţiei de publicare obţinute în instanţă de Valentin Ceauşescu…

Cât despre Petru Popescu, „supleantul“ organizaţiei de tineret a scriitorilor nu ascunde nimic din compromisurile politice comise „din dragoste de viaţă“. Pe de altă parte, romanţarea şi discreţia - firească în condiţiile în care protagonista nu mai trăieşte - fac din relaţia celor doi o carte puţin creditabilă documentar: împlinirea erotică a cuplului Zoia-Petru, de pildă, survine, după oprelişti perfect verosimile, abia la final, într-un cadru exotic şi în circumstanţe absolut neverosimile. Reconstituirea contextului politico-economic al României păcătuieşte uneori prin anacronism (penuria de alimente sau datoria externă ţin de o perioadă ulterioară anului 1973), iar fuga „supleantului“ spre lumea liberă prin Brazilia nu corespunde realităţii istorice. Căci, după vizita din America de Sud – când tânărul scriitor însoţise, la propunerea Zoiei, delegaţia prezidenţială în calitate de corespondent de pres㠖, Petru Popescu revine totuşi în România, unde continuă să publice