Când toată Europa se scufunda în recesiune, Polonia era singura ţară care a rămas pe creştere. Nu există o explicaţie care să justifice pe deplin excepţia. Există însă un istoric al sacrificiilor prin care ţara şi-a croit destinul.Când alţii făceau programe de „stimulare a economiei", Polonia a decis că, deşi îşi permite, nu e cazul. A încercat în schimb să mai taie din cheltuielile bugetare.
Când activele s-au ieftinit dramatic, polonezii au început ultima fază a privatizării. Au argumentat că banii puţini sunt mai utili acum decât banii mulţi - prea târziu.
Când alţii se băteau cu euro, polonezii au lăsat zlotul să se ducă unde a crezut de cuviinţă. La începutul lui 2009, 1 zlot era un leu. În câteva luni, euro era deja cinci zloţi. Acum, este 3,8.
Când unii credeau că exportul este soluţia pentru orice, Polonia a descoperit că are şi piaţă internă, adică oameni care trebuie să trăiască bine.
Când alţii îşi angajau pe salarii duble pilele, ca să se ocupe de fonduri europene, polonezii absorbeau banii cu spor.
Când în „estul sălbatic" bacşişul devenise funcţie în stat, polonezii au dotat aviaţia cu aparate noi, luate în schimbul celei mai mari contrapartide de investiţii din istorie: 180% din valoarea contractului.
Când alte ţări din Est ţineau în viaţă găuri negre şi scoteau şomerii la pensie anticipată, polonezii se zbăteau cu un şomaj de 15%. Cu timpul, şi-au găsit joburi adevărate.
Când patrioţii refuzau „să-şi vândă ţara", polonezii făceau terapii de şoc. Privatizare, debirocratizare, preţuri libere.
Când ocupaţia stalinistă încerca să confişte absolut tot, polonezii reuşeau să păstreze şi să încurajeze o clasă antreprenorială.
Când alţi patrioţi leşinau de frică şi îşi cedau ţara necondiţionat, polonezii şarjau tancurile ruseşti cu cavaleria.
Când ruşii masacrau elita poloneză, alţii îşi masacrau elita cu
