Am admirat întotdeauna la poporul polon solidaritatea, verticalitatea colectivă în faţa diabolicelor mistificări ale istoriei în general şi ale morţii roşii în particular, cultul onoarei şi, cel mai important aspect, respectul sincer, imbatabil şi nedisimulat prin obşteasca perversitate a politicii faţă de proprii martiri ("ţara mea eroică şi martiră", cum o numeşte Adam Michnik).
Pe scurt, calităţile primare prin care se legitimează un popor. Moartea preşedintelui Kaczynski şi a celor 100 de demnitari polonezi deschide un orizont de speculaţie extrem de periculos pentru relaţiile ruso-polone. În istoria tragică a Poloniei, Katyn reprezintă o rană adâncă, purulentă, incurabilă; o baie de sânge de proporţii industriale. Pentru cei care tânjesc după trepanaţia colectivă a mesianismului comunist, iată cum au decurs lucrurile: în 1940, ca urmare a acordului sovieto-nazist de decapitare a Poloniei, unităţi ale NKVD au masacrat în pădurea Katyn 22.000 de ofiţeri, intelectuali şi personalităţi publice poloneze. Apoi a urmat o urgie a mistificării, minuţios elaborată în toate detaliile ei administrative şi politice. Atât sovieticii cât şi "titanii" Rusiei post-sovietice în mare parte (excepţie făcând Boris Elţîn), s-au zbătut să cosmetizeze crimele săvârşite, plasând răspunderea Germaniei hitleriste. Cu cât adevărul forţa pojghiţa de cadavre pentru a ieşi la suprafaţă, cu atât arhivele ruseşti ajungeau în alte şi alte beciuri.
Bun. Recitind în urmă cu ceva timp "Potopul" lui Henryk Sienkiewikz (romanul surprinde războiul cu suedezii, una dintre perioadele cele mai agitate din istoria Poloniei) şi urmărind reacţia polonezilor în faţa acestei ultime tragedii, mi-am spus încă o dată că Polonia este într-adevăr o naţiune grandioasă. Apoi, printr-o reacţie irepresibilă, m-am gândit brusc la... români şi, inevitabil, a început tăvălugul comparaţiei. Aşa că a
