A fost o ştire pe care nimeni nu a băgat-o în seamă. Probabil cultura politică a locului ne face puţin atenţi la problemele legate de dreptul de autor. Ceea ce, în fond, poate fi un lucru bun.
Sîmbătă, 10 aprilie, s-au împlinit 300 de ani de la prima lege modernă a copyright-ului. Purta un nume foarte lung - An Act for the Encouragement of Learning, by vesting the Copies of Printed Books in the Authors or purchasers of such Copies, during the Times therein mentioned -, dar a rămas în istorie sub cel de Statute of Anne, numele reginei Regatului Unit al Marii Britanii care a promulgat-o. La acea vreme, în Franţa de exemplu, nu exista noţiunea de droit d'auteur, doar anumiţi editorii beneficiau de "privilegiul Regelui" în publicarea de cărţi. Lucru care nu împiedica o circulaţie intensă a cărţilor-pirat. Pînă la copyright-ul oferit prin Statute of Anne, care este înţeles ca "drept de a produce exemplare", monarhiile europene controlau piaţa ideilor prin privilegiile pe care le acordau doar editorilor "cuminţi". Şi aveau ce să controleze, doar ne aflăm la începuturile Iluminismului.
Statute of Anne nu definea foarte clar ce înseamnă un autor. Protecţia se aplica editorilor: pentru fiecare carte publicată exista o protecţie pentru 14 ani (care putea fi reînnoită pentru alţi 14 doar dacă autorul mai trăia). Scopul legii a fost unul de maximizare a utilităţii sociale prin încurajarea educaţiei şi cunoaşterii. Editorii şi autorii, sub garanţia copyright-ului, puteau să-şi continue activitatea culturală avînd un profit. Totuşi, un principiu stă la baza acestei instituţii: limitarea. Se considera, chiar într-o epocă în care industria editorială era de-abia la început, că toate cărţile trebuie să intre în domeniul public. Protecţia încuraja producţia nouă de carte, dar evita stabilirea unui monopol cultural.
De atunci au trecut 300 de ani şi, la fel ca-n bas
