Poate că atunci cînd ne gîndim la un om care nu are calităţi împărtăşite de cei din jur folosim abuziv expresia „prost-crescut“. S-ar zice mai degrabă că un astfel de om nu este crescut, ci a crescut, iar cum a crescut ştie numai întîmplarea. Într-adevăr, un om bine-crescut ne produce plăcere cînd îl avem în preajmă. Spunem despre el că e educat, politicos, discret, atent, înţelegător, conciliant etc. Observăm că cel prost-crescut e numit şi identificat doar ca antonim sau ca absenţă a calităţilor celui bine-crescut. Cu toate acestea, o minoritate (bine-crescuţii) produce totalitatea atributelor majorităţii (prost-crescuţii) pe care le negăm numai. Îndrăznesc să cred că prost-crescuţii sînt majoritari prin simplul fapt că zilnic te vezi nevoit să ieşi pe stradă şi inevitabil îi întîlneşti. Îmi doresc să mă înşel, iar faptul că îmi par mai mulţi să fie provocat de neghiobia cu care se fac vizibili, dar tare mă îndoiesc că e aşa.
Chiar dacă nu reuşesc să se delimiteze prin atribute proprii, şi doar le împrumută pe cele ale bine-crescuţilor punîndu-le semnul „-“ în faţă, prost-crescuţii reuşesc mai lesne să devină modele pentru cei foarte tineri. Faptul că succesul lor material este afişat cu ostentaţie îi face pe cei tineri să deducă rapid inutilitatea celor bine educaţi. Atîta timp cît aceştia din urmă nu te conving că s-ar fi adaptat „valorilor“ României postmodern-postdecembriste, de ce-ai face marele efort de a te educa, şlefui, autocenzura? Educaţia, e clar, alienează astăzi şi, oricum, cine mai dă acum doi bani într-un club cool pe un taciturn – pentru că, nu-i aşa, bine-crescuţii sînt plictisitori, autişti şi inadaptaţi?
Cred că exemplele concrete sînt de prisos cînd vorbim despre aceşti oameni, fiind mai rezonabil să încercăm o abordare mai cuprinzătoare. Dovada prisosinţei o face chiar abundenţa celor fără creştere bună, aşa că-i cunoaştem ine
