Un călugăr din pustia egipteană refuză să-şi întîlnească mama, venită în pelerinaj la chilia lui. Mort pentru lume şi pentru relaţiile de rudenie naturală, el aplică literal (sau simbolic?) principiul evanghelic „dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tată şi pe mamă... şi chiar viaţa sa însăşi, nu poate fi ucenicul Meu“. Un altul, înclinat să-şi abandoneze castitatea, se vindecă de ispită muncind pînă la vlăguire ca să-şi întreţină închipuita femeie şi copilul pe care l-ar avea cu ea. Păstrate în culegerile de spuse ale Părinţilor pustiei din secolele IV-V, prezente pînă astăzi în cultura creştină, asemenea anecdote au, desigur, o duritate în primul rînd simbolică. Vor să ofere minţii paradigma rupturii de existenţa perisabilă, opţiunea fără întoarcere pentru regimul Paradisului dinainte de cădere. Alături de cetăţile unde viaţa coruptibilă trebuia mereu, la nesfîrşit, întreţinută prin procreaţie, agoniseală şi familie, pustia adăpostea fiinţe care tindeau spre modelul angelic şi spre cel al omului originar: întreg, nemarcat de fisura sexelor, primindu-şi viaţa din duhul Creatorului. Pentru oamenii din aşezările Egiptului, călugării erau, după expresia lui Peter Brown, „eroii spaţiului din Afară“. Ei înlocuiseră rudenia de sînge cu vasta comuniune dintre îngeri şi oameni, dedicată laudei divinului. La sfîrşitul secolului al III-lea, Methodios din Olympos închipuia sufletele fecioarelor – pe care le instruia în Symposion-ul său – drept locul unde se petrece adevărata naştere, rodnicia spirituală care o va înlocui pe cea biologică, anunţînd transfigurarea, pentru el iminentă, a cosmosului.

Un statut întrucîtva nedumeritor

Dacă cetatea şi familia mai puteau da un exemplu asceţilor, el era unul de pălmuire a orgoliului. Mîndru de performanţele lui în privinţa rugii şi a privaţiunilor, un pustnic cere să i se dezvăluie la ce treaptă de desăvîrşire a aju