La Viena, sa alerg! Nu numai prin Prater si prin cel mai mare H&M, alerg la semimaraton, 21 de kilometri, duminica de dimineata, zi cu soare sa speram.
Relatia mea cu alergatul este una tumultoasa, dar din care am invatat multe. Nu ne-am suferit mult timp, pana acum vreo 2-3 ani nici nu vroiam sa aud de el. Alergatul nu ma placea si eu nu-l placeam pe el. In scoala generala nu terminam mai niciodata probele de rezistenta si joggingul pe care am incercat sa-l fac in primii ani de facultate a esuat lamentabil dupa 5 minute. Faceam sport, aerobic si d-astea, dar alergatul e mult mai greu. Sufocare, dureri prin tot corpul, senzatie de “o sa mor in chinuri nu mai pot aaaaauuuu”. Am mai povestit eu odata, in contextul in care eram inchisa in casa cu varsat de vant si ma plictiseam, cum s-au schimbat lucrurile. Cat de simplu a fost! O buna prietena mi-a ras in nas intr-o zi, eu explicandu-i ca “NU POT”. “Bineinteles ca poti, haha!”. Asa de convinsa era ca pot, incat a doua zi mi-am luat adidasii in picioare si m-am apucat de alergat sa vad si eu cu ochii mei minunea. Mai greu la inceput, fireste, dar, dupa vreo luna, previzibil ca o comedie romantica, am reusit sa alerg cate 40 min – 1 ora. Mare mi-a fost bucuria si mare mi-a fost invatatura de minte.
Pentru ca am realizat ca ceea ce crezusem timp de 23 de ani despre mine nu era adevarat. Eram convinsa ca sunt incapabila sa fac ceva, cand de fapt puteam. Un fel de evrika!, urmand apoi intrebarea fireasca: ce altceva cred ca nu pot sa fac si de fapt pot? Am mai descoperit si alte chestii in timp, invatand sa-mi spun atunci cand creierul tipa mofturos “Nu pot!”: “Bineinteles ca poti!”. Na, nu intotdeauna din prima, dar in pasi mici, asa.
Ceea ce ma aduce la un discurs mai vechi de-al lui Will Smith care mi-a placut foarte mult. Cine ar fi crezut ca e atat de simplu? Si totusi are dreptate. The keys to life
