Pe lîngă întrebarea obişnuită „De unde eşti?“, pe Valea Izei, în Maramureş, cînd eram pe teren în Săliştea de Sus, satul natal al tatălui meu, trebuia să răspund şi la o a doua întrebare care urma în mod natural: „De-a cui eşti?“. Odată cu răspunsul meu mi se dezvăluia complexitatea relaţiilor de rudenie dintr-un sat, pentru că, în oricare casă aş fi intrat, descopeream împreună cu gazda mea că ne înrudim mai de-aproape sau mai de departe. Astfel au început să mă intereseze, deşi tangenţial, relaţiile de rudenie într-o colectivitate, dar mai ales identitatea locală, în mare măsură determinată de apartenenţa la un neam sau altul. Cel mai mult însă am vrut să aflu cum membrii unei comunităţi recunosc şi cunosc care este statutul social al unei persoane, ineluctabil legat de familia din care provine, prin numeroase semne exterioare, precum şi practici cotidiene ori rituale. Într-un cuvînt, cum se afirmă şi ce mai înseamnă pentru maramureşenii de azi descendenţa dintr-un neam, acea mare unitate socială care cuprinde nu doar pe cei care sînt înrudiţi prin consangvinitate, ci şi pe cei înrudiţi prin afinitate sau năşie.
Pentru o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă neamul, trebuie menţionat de la început că satele maramureşene sînt „colectivităţi-memorie“, după cum numeşte Sanda Golopenţia acele comunităţi în care toţi membrii se cunosc între ei, ceea ce implică şi cunoaşterea poreclelor şi a supranumelor de neam, dar şi faptul că toţi membrii sînt în contact vorbit şi, mai ales, în contact ritual, îndeosebi în timpul ceremoniilor care modifică structura socială a comunităţii (nunţi, botezuri, înmormîntări).
Sub raportul ierarhiei sociale, pînă puţin după Al Doilea Război Mondial, maramureşenii se împărţeau în două categorii sociale: ţăranul de jos şi nemeşul – ţăranul nobil, de fapt o aristocraţie rurală menţionată în documente încă din secolele XIV-XVI