Deşi joacă mai ales roluri de dur, Cristi Iacob este în realitate un om care acordă multă atenţie îmbogăţirii sale spirituale. Când are timp, ciopleşte pietre sau fuge de lume în locuri mai apropiate de Dumnezeu decât de aşa-zisa civilizaţie. Chiar dacă a crescut „la Galaţi, printre betoane", Cristi Iacob a avut dintotdeauna dor de ducă prin pustietăţi. Fie că pleca cu săptămânile în Deltă, pe vreo baltă, la pescuit, fie că se ducea pe la vreun schit unde le era de ajutor călugărilor tăind lemne sau făcând alte munci grele. Cu mama pictoriţă şi tatăl sculptor, Cristi s-a opus în adolescenţă „vocii sângelui" şi a hotărât să devină actor. Asta se întâmpla înainte de Revoluţie, când locurile la Actorie erau „arvunite" pe ani buni înainte, fie de copii de actori, fie de progenituri ale unor politicieni. Rar se întâmpla ca vreun „outsider" să intre pe cinstite. Cristi Iacob a învins însă reţeaua de pile şi relaţii, reuşind să intre la Actorie din primul an.
„Cioplitor" în piatră
Cu timpul însă, nu s-a mai putut abţine şi a început să cioplească şi pietre. „Poate că nu au mare valoare artistică, dar pentru mine e important. Îmi place munca fizică, şi atunci dau cu sete în piatră. Aşa îţi lucrezi şi muşchii, dar cei care trebuie. E mult mai bine aşa decât să alerg ca prostul pe o bandă, cu faţa la un perete gol, să-mi umflu brandul ca să impresionez vreo piţipoancă siliconată. Nu, mersi, nu-mi trebuie. Nu-mi plac sânii artificiali. Nu-mi iese din cap că, în realitate, nu sunt decât nişte pungi. Mai rămâne să scrie pe ei «Thanks for shopping here». Naşul meu e un mare «bronzar», dar mie îmi place piatra. Am un locşor al meu, la Constanţa, la vreo două sute de metri de locul unde-şi face naşu' bronzurile, şi acolo lucrez. Au tras prietenii de mine şi am avut chiar şi o expoziţie, la Galeria Apollo", mărturiseşte artistul plastic de ocazie. „Sigur că n-o să
