Se vinde artă şi pe timp de criză. Şi încă la preţuri demne de luat în seamă. Dintre actorii pieţei româneşti de artă, posesorii de bunuri culturale şi amatorii de piese rare se pare că şi-au definit opţiunile.

Cei dintâi acceptă situaţia dată, şi anume aceea că trebuie să mai scadă din pretenţii în ce priveşte preţul de vânzare, alegându-se, ce-i drept, cu sume care nu reflectă în totalitate valoarea artistică a operei licitate. Cât priveşte cea de-a doua categorie - a colecţionarilor şi negustorilor de artă - se pare că este cea mai avantajată. Se caută în continuare capodopere semnate de clasicii artei româneşti. Şi nu o dată licitatorii se lansează în competiţii acerbe. Licitaţiile anterioare de la casele bucureştene au confirmat dacă nu o revigorare a pieţei tranzacţiilor, cel puţin o clarificare a preferinţelor cumpărătorilor de artă, cu precădere spre clasicii artei româneşti. Artişti din primul eşalon al creaţiei plastice autohtone au intrat în alte colecţii la preţuri am putea spune considerabile, ţinând cont de consecinţele dezastruoase ale crizei economioce şi financiare, care au făcut vizibilă, o bună perioadă de timp, atitudinea rezervată a colecţionarilor şi negustorilor de la noi. Evident, la aceasta a contribuit şi existenţa şi proliferarea falsurilor - atât la arta veche cât şi la cea contemporană. Fenomenul nu este, nici de pe departe, sub control. A crescut, în schimb, vigilenţa cumpărătorilor. Şi cu toate că nu avem încă o piaţă de artă maturizată, profesioniştii fenomenului, patronii caselor de licitaţii - incitaţi de aspectul concurenţial - au devenit mai exigenţi nu numai în selectarea operelor ce fac obiectul licitaţiei, ci şi în prezentarea acestora.

Cu alte cuvinte, pentru o acuarelă semnată de Theodor Aman se poate oferi un preţ mare - 60.000 lei, cum

s-a întâmplat în licitaţia precedentă de la una din casele bu