Viaţa pământească fiind limitată, suntem condamnaţi să ne străduim să învăţăm lucruri multe într-un timp scurt. Se spune, chiar, că omul care nu ştie nimic trăieşte degeaba sau nici nu trăieşte.

Cunoaşterea nu numai că a fost considerată de înţelepţii lumii ca dătătoare de putere şi de libertate, ci chiar parte importantă a fericirii omului. Tolstoi considera că dintre toate cunoaşterile, cea mai importantă este cum trebuie să trăieşti. Fericit este omul care a aflat înţelepciune şi muritorul care a dobândit iscusinţa, spune Septuaginta, deoarece agonisirea ei este mai de folos decât a argintului şi câştigarea ei este mai de preţ decât a aurului celui mai curat, ea este mai scumpă decât pietrele nestemate şi nici o comoară n-o poate ajunge în preţ.

Cartea înţelepciunilor spune mai departe că a fost odată o cetate mică şi oamenii din ea erau puţini şi împotriva ei s-a pornit un împărat puternic, a împresurat-o şi a ridicat în jurul ei întărituri uriaşe. În ea se afla un om sărac, dar înţelept, şi el a mântuit cetatea cu înţelepciunea lui. Dar nimeni nu-l mai pomeneşte pe acel om sărac. Ba, mai mult, în zilele noastre, înţelepţii sunt dispreţuiţi şi cuvintele lor nu sunt luate în seamă.

Am uitat că înţelepciunea alungă nerozia aşa cum lumina alungă întunericul. Am ajuns să facem din nerozie o voluptate şi din prostie scară de mărire.

OMUL, EXPRESIE ULTIMĂ A EVOLUŢIEI

Dar, cum vorba lui Nietzsche, întâmplarea, cea mai veche nobleţe a lumii, eliberează lucrurile de robia scopului, s-a întâmplat să-l întâlnesc pe acel înţelept în persoana domnului profesor universitar Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, autor al mai multor lucrări şi cărţi de valoare incontestabilă în domeniul ştiinţei şi filozofiei. Întâmplarea a chibzuit mai bine decât mine şi ceea ce n-am îndrăznit să doresc s-a realizat. @N_P