Am lucrat, cu multe decenii în urmă, la un proiect de sistematizare a oraşului Foşcani. Operaţiunea pregătitoare se chema cartare. O echipă de trei umblam din casă în casă cu planul cadastral al unor cartiere mărginaşe verificându-i potrivirea ori nepotrivirea cu starea de fapt şi adunând date despre condiţia la zi a clădirilor. Condiţia celor care locuiau în aceste case nu interesa. Deşi, dacă ar fi fost să orânduim lucrurile în ordinea importanţei, la oameni era problema, nu la case.

Seara, la hotel, întârziam un ceas sub duş şi tot nu mă simţeam curat, igienizat după îngălarea, după slinul şi abandonul peste care dădeam luând la rând nişte odăi coşcovite, afumate şi igrasioase şi având contact abrupt cu o lume resemnată în ordură, dezordine şi sărăcie. M-am ales, din experienţa mea de cartator al unor cartiere care urmau a fi demolate sau reciclate, cu mai multe întrebări: Ce-aş fi fost dacă mă năşteam într-una din acele familii, dacă ar fi trebuit să plec în viaţă doar cu ce aş fi căpătat de la oamenii aceia? Pe care din ei aş fi vrut să-i am de părinţi? Care din ei mi-ar fi plăcut să fiu?

Există şi întrebări care nu generează răspunsuri, ci serii de alte întrebări. Trecând anii şi amintindu-mi mereu de îndârjirea cu care mă săpuneam seara în modestul hotel de târg decăzut din istorie de pe Strada Mare, am ajuns la chestiuni şi mai obsedante. După ce am colindat toată patria şi am început să cutreier şi alte ţări, am înţeles că nefericirea e mult mai variată şi mai generalizată ca fericirea şi că, oricât de rău ne-ar fi în România, în comparaţie cu răul din nenumărate alte locuri de pe glob, a te fi născut român era un noroc. Unui român de rând nu-i vine foarte greu să spună ce ar fi vrut el să fie, dacă n-ar fi ce este: neamţ, englez, olandez...

Un răspuns şi mai motivat l-am avea de la milioanele de compatrioţi care câştigă o