Una dintre cele mai incitante convorbiri de la ultimul Salon du livre parizian – ediţie aniversară care numai de celebrităţi scriitoriceşti nu a dus lipsă – a fost, fără îndoială, dialogul din prima seară între Marie Darrieussecq şi Régis Jauffret. Aflaţi, fiecare, în mijlocul cîte unui scandal mediatico-literar legat de ultima carte publicată, cei doi au discutat, mai bine de o oră, despre graniţele dintre ficţiune şi realitate, dar mai ales despre limitarea libertăţii scriitorului prin interpretarea factuală, cînd nu de-a dreptul juridică, a literaturii. Discuţia a fost interesantă mai ales fiindcă cei doi – scriitori de raftul doi spre trei, însă intens mediatizaţi şi traduşi – au simţit nevoia să răspundă în scris acuzaţiilor calomnioase: Jauffret într-o prefaţă excesivă la romanul său Sévère, în care îşi asigură cititorii că „nimeni n-a murit vreodată într-un roman“, Darrieussecq într-un amestecat Rapport de police, eseu despre plagiomnie (dorinţa de-a dreptul erotică de a fi plagiat) scris ca răspuns la acuzaţiile altor două scriitoare de limbă franceză – Marie Ndiaye, recenta cîştigătoare a Premiului Goncourt, şi Marie Laurens. Prima a acuzat-o pe Darrieussecq încă din 1998 de „maimuţăreală“ (singerie), după apariţia romanului Naissance des fantômes, iar cea de-a doua în septembrie 2007 de „plagiat psihic“, în legătură cu romanul Tom est mort.

Rapport de police, apărut la sfîrşitul lui 2009, nu este însă, cum ne-am putea imagina, o pledoarie în cazul propriu, o etalare de texte sau o demascare a taberelor provocatoare de calomnie, nici măcar o ironie devastatoare a noii poliţii literare care ascute lupta de clasă pe cele două maluri ale Senei. Raportul Mariei Darrieussecq e mai degrabă un jurnal de lectură exasperat al contextului ideologic în care au fost produse, de-a lungul timpului, anumite „acuzaţii de plagiat şi alte moduri de supraveghere a f