Sunt fascinată de cuvinte, iar talentul cu care reuşesc unii sa le îmbine, sa le aranjeze împreună, întocmai ca în Ikebana, e capabil să-mi provoace adevărate orgasme intelectuale, mai ales dacă se adaugă şi fertilizant de umor. Dialogurile spumoase pot ţine loc de şampanie, la o adică, iar poveştile bine scrise au darul de a mă teleporta la locul faptei, întocmai precum un Engage! al căpitanului Picard.

Ascult, aproape indiscret uneori, conversaţiile din jurul meu, în locurile publice, cafenele, la coadă la casa de bilete a cinematografului sau în metrou. Cele mai amuzante mi se par, de departe, cele care tratează probleme amoroase, iar ieri am avut parte de o discuţie (un monolog, de fapt) între două tinere. Una dintre ele dezbătea problema „sunatului”: când m-a sunat, de ce nu m-a sunat decât o singură dată, dacă să-l sun eu acum, ce mi-a zis, ce ton avea când mi-a răspuns sau cum m-a salutat – toate acestea par să fie tot atâtea probleme, dileme şi trileme! Din păcate, cealaltă nu prea avea răspunsuri, nu făcea decât să spună ceea ce credea că vrea amica ei să audă. Am fost cam dezamăgită, recunosc!

Totuşi, mă întreb, şi vă întreb: mai există reguli? Când şi cât de des trebuie să te sune un El? E ok, oare?, să pui şi tu mâna pe telefon din când în când, sau trebuie să-i laşi lui liberă iniţiativa iar tu să te limitezi la a aştepta, eventual, un semn de viaţă? Şi, în fapt, regulile acestea – daca există – sunt cu adevărat importante?, sau nu cumva e mai bine să-ţi faci propriile alegeri, neimpuse de reguli, urmînd să suni şi să respingi apeluri exclusiv după bunul plac, pentru că, în definitiv şi la urma urmei, cred că nu e important cine pe cine şi când sună ci ceea ce şi mai ales cum vorbeşte!

Probabil cunoaşteţi cu toţii versiunea Dalida – Alain Delon a faimoasei „Parole, Parole”, de asta nici n-am s-o readuc în atenţia voastra. Am ales, îns