Pe la începutul crizei economice, la sfîrşitul anului 2008, mă găseam trimis de statul român să ajut organizaţiile românilor înmugurite în Spania. Ideea era să îi ajutăm să se dezvolte instituţional, să primească fonduri de la comunităţile locale şi UE, să comunice mai bine cu alte ONG-uri spaniole şi să înveţe şi de la acestea. Am găsit acolo vreo sută de organizaţii (raportat la tot teritoriul) şi m-am întîlnit direct cu vreo 40. Erau oameni ce îmi păreau altruişti, vroiau să facă ceva pentru noii veniţi din ţară, să-i ajute cumva să se integreze acolo uşor, şi vroiau să-şi facă un rost în calitatea lor de români. Majoritatea organizaţiilor aveau în denumire cuvintele român/România. Foarte puţini ştiau ce presupune să creşti o organizaţie. Condiţia lor modestă, aceea care-i făcuse să plece din ţară, se simţea. Dar toţi mi-au făcut mie şi colegilor mei o impresie foarte bună. Ei erau dintre cei decişi să nu se întoarcă, ci să prindă rădăcini acolo. Relaţia lor cu ţara era mai degrabă emoţională, amestecată: urau România care i-a făcut să plece şi erau nostalgici după ea.

Dintre toţi aceştia, Ştefan mi-a atras atenţia. La invitaţia lui am fost la Castel de Fels (lîngă Barcelona) şi i-am vizitat organizaţia. Era printre cele mai bine organizate şi foarte activă. Aveam să aflu că este o organizaţie creştină de o orientare neoprotestantă (penticostală?). Ştefan (asemănat în toasturile prietenilor săi cu cel Mare) era tipul liderului natural, înnăscut. Muncitor cu calificare în construcţii (cum altfel?), fusese ajutat la început de coreligionarii de acolo, dar între timp se despărţise de ei. Acum conducea o grupare care nu se mai bucura de recunoaşterea celorlalţi, dar puţin îi păsa. Le copiase modelul de interacţiune şi funcţiona. Avea grijă să le găsească celor săraci locuri de muncă şi să-i ameninţe cu excomunicarea, dacă nu se vor fi lăsat de băutură. Avea