”Vorbește-mi despre tine”. ”O să-ți povestesc despre cum alerg”. Există lucruri în viață pe care le parcurgi precum un sprint de 100 de metri, încheiat cu genunchii aproape în bărbie. Și există maratonul. Cursa pe care trebuie să o termini, indiferent de timpul final. În care concurezi cu propriile limite și nu atât cu adversarii pe care îi depășești ori de care ești depășit.
”Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (”What I Talk About When I Talk About Running”, în original) al lui Haruki Murakami, apărută în seria de autor de la editura Polirom anul trecut, e o carte pe care ești obligat să o citești de două ori. Prima dată precum o cursă de sprint, dintr-o copertă în alta, fără pauză de repirație. A doua oară temeinic, controlându-ți respirația la fiecare pas, ca la maraton.
Mai mult decât un volum de memorii, ”Autoportretul scriitorului…” este despre auto-cunoaștere. Premisa de la care pleacă Murakami e simplă: în momentul în care înțelegi de ce, la 55 de ani, continui să alergi câte 10-15 kilometri, în medie, pe zi, te înțelegi pe tine însuți.
”Eram odată într-un hotel la Paris, întins pe pat în camera mea, și răsfoiam ”International Herald Tribune”, când am dat chiar peste un articol dedicat maratoniștilor. Conținea interviuri cu mai mulți maratoniști de renume, în care aceștia erau întrebați ce mantră incantau în gând în timpul curselor ca să-și dea curaj. (..)
Unul dintre aceștia își repeta pe tot parcursul cursei o vorbă învățată de la fratele lui mai mare (și el alergător): ”Pain is inevitable. Suffering is optional”. Aceasta era mantra lui. Este greu de transpus în japoneză cu nuanțele exacte, dar o traducere simplistă ar suna cam așa: ”Durerea e inevitabilă. Suferința e opțională”. Să zicem că alergi la un moment dat și îți zici: ”Gata, nu mai pot. Mă doare de mor”. Durerea e o realitate inevitabilă, dar rămâne la
