● Ce-o fi o fi... / Whatever Works (SUA, 2009), de Woody Allen.

În noul film al lui Woody Allen, Whatever Works, Larry David joacă rolul unui alter-ego de-al lui Woody, pe nume Boris. Boris a fost cîndva fizician, dar acum îşi cîştigă existenţa din lecţii de şah pentru cei mici. Nu-i plac copiii şi nu se oboseşte să ascundă – nici de ei, nici de părinţi – dezgustul pe care i-l provoacă greşelile lor. Boris a suferit o viaţă întreagă de anhedonie – incapacitatea de a se bucura de lucruri. Are momente cînd conştientizează atît de intens lipsa de sens a vieţii umane şi indiferenţa cosmosului, încît începe să urle conradian: „Oroarea! Oroarea!“. Ei bine, toate astea încep să devină un pic mai tolerabile pentru el din seara în care acceptă să găzduiască o fetişcană (Evan Rachel Wood) fugită de acasă, din „America profundă“, şi rătăcită în New York. Încet-încet începe să-i placă s-o apostrofeze pentru ignoranţa ei (de exemplu, s-o compare cu un personaj subdezvoltat mintal din Faulkner), mai ales că nimic din ce-i spune nu pare s-o afecteze. Se căsătoresc, dar n-are cum să dureze – e inevitabil ca ea să iasă din admiraţia de şcolăriţă pentru aşa-zisa lui „înţelepciune“ şi să-şi transfere tandreţea asupra cuiva mai capabil s-o aprecieze. Dar şi el va învăţa, în urma experienţei, să fie mai puţin încrîncenat: aşa e – văzută din perspectivă cosmică, viaţa unui om nu înseamnă nimic, dar de ce te-ai zbate din cauza asta? Consecvenţa în antihedonism nu e un răspuns înţelept la cunoaşterea asta: e tot un fel de a te minţi, de a spera că, dacă viaţa ta prezintă consecvenţă, „substanţă“, ea se poate sustrage cumva lipsei generale de sens. Înţelept e să nu te pui pe picioarele de dindărăt, să mergi cu fluxul – ca mama fetei (Patricia Clarkson), care soseşte la New York toată numai stîngăcii provinciale şi discursuri antiavort şi, cît ai clipi din ochi, începe o nouă viaţă,