Dacă luăm ca reper preocupările, comportamentele, interesele şi manifestările publice ale politicienilor, criza este, în România, un soi de fata morgana. O apariţie pe cît de greu de precizat, pe atît de "imaterială", care apare şi dispare, după cum privirea se încordează mai tare sau mai slăbeşte.

Între timp, în societate se ţese o structură de deficite structurale care se alimentează reciproc şi îşi unesc eforturile pentru a seca resursele, toate resursele, de care mai dispune această generaţie. Criza economică este tratată în continuare de politicieni şi guvernanţi doar prin prisma cerinţelor de pe lista FMI. Mai precis, cerinţa reducerii cheltuielilor bugetare, prin disponibilizarea personalului din instituţiile de stat. Presupunerea din spatele acestei măsuri este că, pe această cale, se creează premisa stopării deteriorării balanţelor structurale bugetare şi se realizează condiţiile minime de achitare a ratelor şi dobînzilor la împrumuturile uriaşe contractate. "Piesa" care se joacă pe scena politică vrea să ne convingă, de asemenea, că societatea are o problemă urgentă de rezolvat în domeniul relaţiilor instituţionale, la nivelul guvernării, de unde preocuparea susţinută pentru "reforma statului". Problema este că între piramida temelor prioritare ale guvernării/politicii şi cea a temelor care interesează societatea nu mai există niciun fel de asemănare. Ce se întîmplă, în acest timp, cu economia şi societatea din ţara pe care o numim România?

După datele puse la dispoziţie de instituţiile oficiale, nu există prea multe motive de îngrijorare. Producţia s-a redus, comerţul s-a restrîns, atît valoric, cât şi ca volum, serviciile au scăzut semnificativ, exporturile s-au restructurat, tot prin reducere, în timp ce investiţiile, atît cele de capital străin, cît şi cele din resurse locale, nicio surpriză, se reduc şi ele. Pe fondul acesta, deloc dramatic